La France est le coeur du monde

Franţa este inima lumii: dictonul din titlul acestui articol nu este francez, ci portughez. Şi tocmai de aceea este cât se poate de adaptat momentului fără să fie acuzat, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu ceea ce este franţuzesc, de vanitate. Căci astăzi Franţa este într-un fel sau în altul în inima lumii. După ce Brexitul şi alegerea lui Donald Trump au arătat cât de uşor poate să basculeze totul datorită votului negativ, acum Franţei i se cere să facă proba cartezianismului său. Dar, dacă Franţa, vorba lui Jules Michelet, este "fiica propriei sale libertăţi", aceasta înseamnă că ar putea să o ia în orice direcţie, inclusiv împotriva propriilor sale interese. Căci a mai făcut-o de atâtea ori în istorie! Şi aceasta cu atât mai mult cu cât sunt atât de mulţi "binevoitori" care încearcă să o convingă că drumul său trebuie să treacă printr-un fel sau altul de naţionalism şi suveranism.

La ora la care veţi citi aceste rânduri rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale franceze va fi deja cunoscut. Ori, dincolo de mult trâmbiţatul populism - pe care inevitabil, chiar dacă în sens diferit, l-au practicat toţi candidaţii - problema centrală a alegerilor franceze, atât a celor prezidenţiale, cât şi a celor parlamentare ce vor urma într-o lună şi jumătate, se învârte în jurul poziţiei Franţei faţă de Rusia. Rolul Franţei în interiorul Uniunii europene precum şi viitorul axei Paris-Berlin depinde de modul în care va evolua poziţia Franţei faţă de Rusia. Şi nu de orice Rusie, ci de Rusia lui Vladimir Putin, o Rusie deschis iliberală, antidemocratică şi antieuropeană. În timpul chinchenatului lui François Hollande, aşa cum s-a întâmplat şi în timpul celor două septenate ale lui François Mitterand, relaţiile cu Rusia au stat sub semnul realismului, a raţiunii de stat fiind mai mult decât reci. Dar nu aceasta este poziţia tradiţională a unei bune părţi a dreptei franceze: Moştenită de politica antiamericană a generalului de Gaulle, această direcţie îşi găseşte, pe de altă parte, rădăcini adânci în istoria Franţei din ultimii 200 de ani. În aceste condiţii, departe de a fi un simplu fapt divers faptul că Vladimir Putin s-a întâlnit cu trei din cei patru candidaţi ce ar fi putut să se califice în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale exprimă cât se poate de clar mizele Rusiei putiniste. De fapt, doar Emmanuel Macron a manifestat o poziţie constant critică la adresa politicii Kremlinului, în vreme ce Marine le Pen, François Fillon şi Jean-Luc Melenchon par să se despartă în orice altceva, dar nu în problema relaţiei privilegiate cu Rusia şi în chestiunea apartenenţei Crimeii şi a încetării sancţiunilor economice.

De altfel, în momentul în care François Fillon devenea - după alegerile primare ale centrului şi dreptei din 20 şi 27 noiembrie 2016 - candidatul Republicanilor, se părea că Rusia a câştigat partida şi oricare va fi învingătorul în alegerile prezidenţiale, Franţa îşi va schimba politica. Această situaţie putea fi privită şi din unghiul relaţiilor mai mult decât "speciale" ale deputatului fillonist Thierry Mariani (cherchez la femme!) cu Rusia. Considerat de unii ca posibil viitor ministru de externe dacă şeful său câştigă alegerile prezidenţiale, Mariani a organizat în iulie 2016 o deplasare foarte controversată a mai multor parlamentarilor de dreapta în Crimeea ("Crimeea este rusească, să trecem mai departe" a declarat atunci ca răspuns la critici), a făcut mai multe drumuri în Rusia anul trecut, totul culminând cu o vizită în ianuarie 2017 în Siria, "încununată" cu o conversaţie cu Assad. Într-o astfel de ipostază, alegaţiile unora că obiectivul Rusiei putiniste ar fi blocarea sau chiar destructurarea UE nu mai par atât de conspiraţioniste.

Dar, cum "în Franţa, orice revers îşi are medalia sa", (celebra formula a lui Andre Frossard din Memoriile sale), dacă Franţa vrea să rămână inima lumii, atunci va trebui să ştie să rămână în inima Europei.