Leviathanul şi flexisecuritatea

Cristian Pîrvulescu

Rezultat din contragerea a două cuvinte, şi implicit a conceptelor pe care acestea le indică, flexisecuritatea reprezintă o relativ nouă evoluţie în limba de lemn a ultimilor economişti neoconservatori rămaşi pe baricade. Dar politicienii nu sunt prea atenţi la evoluţiile dezbaterilor teoretice, mai ales din ştiinţe atât de stranii precum economia politică. O spunea recent noua vedetă a scenei politice europene, Nicolas Sarkozy care afirma la sfârşitul lunii trecute că "e inutil să reinventăm roata. Toate aceste teorii economice...chiar eu uneori mă simt pierdut. Ceea ce vreau e ca lucrurile să meargă". Iar metoda propusă de preşedintele francez, deloc străină nouă, româ­nilor, e de a face benchmarking, adică de a privi şi copia ceea ce au făcut alte ţări. Exact ceea ce face acum UE cu flexisecuritatea. Aparent conceptul flexicurity, împrumutat din experienţa daneză şi britanică, reprezintă o conciliere a exigenţelor pieţei libere şi ale securităţii sociale. O îmblânzire a pieţei care va să zică. Dar tocmai aici este artificiul, căci economia socială europeană punea tradiţional accentul pe asigurarea securităţii sociale, în virtutea unor principii la care nu s-a renunţat: egalitate, justiţie socială, libertate. Ori, securitatea socială este privită de economiştii neoclasici - numiţi de multe ori şi nu tocmai corect neoliberali, căci neoliberal a fost şi John Keynes - ca principala cauză a problemelor economiei UE.

Noua preşedinţie portugheză a UE a cerut chiar din februarie 2007 avizul Comitetului Economic şi Social European pe această temă, care ar putea deveni una din temele cheie ale Consiliului European de iarnă . Faptul că José Sócrates, primul ministru portughez, e socialist nu pare să fi contat. Influenţat de blairism, ca şi Sarkozy de altfel - dovadă că diferenţa dintre stânga şi dreapta, cel puţin la guvernare, nu mai există - Sócrates pleacă de la adevărurile cunoscute. Iar pe planul politicii practice produsele şcolii neoconservatoare sunt considerate adevăruri. Ba mai mult chiar, adevăruri absolute. Iar noi, aici, pe plaiuri mioritice ştim politicieni care fie tac, dar fac, fie ştiu puţine, dar bine, nu îşi pun probleme inutile.

Că doi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz (2001) sau Amartya Sen (1998), primul vicepreşedinte şi economist şef al Băncii Mondiale între 1997 şi 2001, al doilea conferenţiar pentru conducătorii aceleiaşi instituţii publice internaţionale, au criticat, ba chiar desfiinţat teoretic postulatele neconservatorismului contează, se pare, mai puţin pentru politicieni. Fie că sunt doar produse goale de orice conţinut ideologic ale marketingului politic, fie că sunt convinşi de superioritatea indiscutabilă a modelului economic bazat pe supremaţia pieţei libere şi a efectelor benefice ale intervenţiei "mâinii invizibile", fie că sunt doar agenţii docili ai finanţatorilor lor, politicienii europeni au devenit ultimii mohicani ai neoconservatorismlui economic. În vreme ce în Statele Unite victoria democraţilor în alegerile de la mijlocul mandatului a avut ca fundament o abordare neokeznsiană a economiei, în vreme ce în America latină aşa numitul antiliberalism e mai mult decât o modă care a cuprins tot continentul, în vreme ce naţiuni precum cea franceză sau olandeză - care nu aveau ceva anume cu ideea de Constituţie europeană, şi cu atât mai puţin cu Europa - atunci când au votat "Nu" la referendumurile din mai-iunie 2005 au făcut-o pentru a avertiza asupra derivei economice şi sociale (vezi obsesiva referire la directiva Bolkestein), politicienii, responsabili şi fără prejudecăţi, cum le place să se definească, se complac în a susţine neoconservatorismul soft, de tip flexisecuritate.

Ceea ce neglijează actorii politici e că economia teoretică neoclasică nu poate funcţiona decât într-un sistem extrem de centralizat. Pentru că agenţii economici fac oferte sau cereri pe baza unor preţuri care sunt date pe bază strict ipotetică. Deşi ei nu pot propune preţuri cred ofertele sau cererile lor nu au nici o influenţă asupra preţurilor. Pentru aceasta e nevoie de cineva, persoană sau instituţie, care să asigure coordonarea multiplelor decizii individuale pentru a determina preţul de echilibru. Dar nimeni, în economia reală, nu a văzut acest semizeu. Singurul care poate prelua aceste atribuţii este statul. Şi astfel, Leviathanul revine. Dar chiar şi aşa, mai poate cineva crede în ideea informării perfecte a tuturor agenţilor economici? Căci fără aceasta nici măcar noul megastat, tocmai pus între paranteze la nivel european după Consiliul din iunie de la Bruxelles, nu va putea îndeplini criteriile teoretice. Şi atunci din toată construcţia neoconservatoare nu va rămâne decât creşterea inegalităţilor şi instabilităţii economice, dar mai ales sociale.