Lidership fără asigurare de malpraxis

Copiii se culcaseră demult, cînd ajunsese Andruţa acasă. Doar ea rămăsese să îl aştepte, ştiind că vine tîrziu acasă. L-a văzut că, deşi rupt de oboseală, ţinea în mînă un pachet mare, din ziarul mototolit iţindu-se, cam pe la cronica bursieră, colâul unei rame bogate. Din cauză că era bogată rama, pachetul era foarte greu. Cu toate acestea, el avea în ochi o sclipire de fericire iar ea o lacrimă de bucurie. Îl cumpărase, da, deşi dăduseră toţi banii lor din casă, inclusiv cota ei de coafor pînă la Crăciun, cînd oricum va purta căciulă. Andruţa smulse cu mîinile înfrigurate de dorinţă ziarul de pe tablou şi cînd îl dezgoli de tot nu se mulţumi să îl admire fugar, din mînă, ci îl şi atîrnă pe simeza care înconjura căsuţa coşcovită, pe care o făcea să semene cu un muzeu în pivniţă. Stătea bine acolo, între un tablou de Pallady şi un altul de Ciucurencu, care avea vreo 15 ani pe atunci. Se aşezară amîndoi pe marginea patului şi îl admirară îndelung, pînă spre zori, cînd copiii se trezeau pe rînd pentru a se zori spre şcoală. "Acest Grigorescu este al lui Nicu, unul dintre cei doi Nicolae ai noştri. Să îl ia la Bucureşti şi să îl lase copiilor lui, mai ales lui unu", Valentin, care se va învrednici să îl recupereze de la statul român, cel iute confiscătoriu de bunuri personale la mînie". Aşa grăise în acea seară bătrînul Andruţa din Scorniceşti şi o făcuse de fiecare dată cînd aducea acasă vreun Luchian, ceva Andreescu, cu Ghiaţă în coadă, şi/sau alte picturi minunate, şi nimeni nu îi spusese că Nicu este doar un copil, amândoi copiii lui numiţi Nicolae erau copii, că absolut nimeni nu ştia cine este acel Valentin şi de aceea nici nu îi deranja că lui îi tot lasă colecţia de pictură românească în care şi-a băgat şi ultimul bănuţ: "Natură statică cu pere", 69x70, şi "Natură statică cu doniţe", 65x80, de Alexandru Ciucurencu, "Balerină în repaos", 55x70, de Iosif Iser, avînd tatuat pe spate numărul 6631 dat de Muzeul de artă înainte să îi dea transferul la Gospodăria de partid, de unde se oploşise, fără acte, că doar era în misiune, la Ceauşeşti, "Natură statică cu flori", 50x30, de Dumitru Ghiaţă şi "Vas cu flori", 40x30 cm şi de Nicolae Tonitza. Vremurile erau aşa de sigure că nu s-a îngrijit nimeni să le şteargă de pe spate numerele de inventar date chiar de Muzeul de artă al RSR. N-a fost bai, nu s-a împiedicat nimeni de aceste detalii. S-au retrocedat ele donaţii întregi, făcute cu acte, dar altminteri un camion-două de tablouri vechi, prăfuite. Domnu" Ceauşescu, vă mai servim cu ceva, sau ar trebui să vă spunem "Toarşu" Valentin", ca-n vremurile bune?

Sub această timidă dar sinceră tentativă literară am ascuns, de fapt, povestea picturalei moşteniri de familie pe care o au urmaşii lui Sini şi Odi. Am fi putut continua, mai omagial, cu viaţa de iubitor de artă a Timonierului, primul, dar sînt mulţi români care nu au chef de glumă cînd îşi amintesc de vremurile comuniste. Acţiunea de revendicare a unor opere de artă de către urmaşii lui Nicolae Ceauşescu are în vedere vreo 40 şi ceva de picturi cu semnături ce le trag colţurile în jos, nume pe care ilus-trul lor părinte nici măcar nu putea să le pronunţe. Revendicarea lor vine într-un moment potrivit de spoliere a muzeelor naţionale, cînd nimeni nu cercetează cu atenţie speţele. Este atît de mult de lucru încît nimeni nu mai stă să ceară şi actele de proprietate sau vreo dovadă că bunurile respective au fost în proprietatea lor personală, şi nu în cea a întregului popor de atunci. Au fost confiscate din locuinţe pentru care dictatorul şi copiii lui nu aveau contracte de închiriere sau, Doamne fereşte, de proprietate. Dacă se vrea, se poate. Altfel am crede povestea de la începutul articolului.

Şi, totuşi, ca vibrant omagiu, cerem cu mîndrie patriotică să fie restituite urmaşilor şi moştenitorilor legali întreaga moştenire a celor 24 de ani deplini sub Ceauşescu, tablouri, case, maşini, să li se restituie bicicletele şi animalele de tracţiune aferente, albumele cu poze şi materialele omagiale produse de mii şi mii de români, texte de ziar şi carte şi produse audio-video, drepturi morale şi pecuniare, dreptul de a ne plăti, la vreo 20 de milioane de români, fiecare clipă de suferinţă sub conducerea lui tat-so, pensii alimentare pentru miile de copii rămaşi fără mamă atunci, despăgubiri celor torturaţi de Securitate şi Miliţie, dreptul de a plăti, ei, şi nu statul român actual, despăgubirile obţinute în instanţe pentru cei arestaţi abuziv sub regimul Ceauşescu, să ne dea înapoi orizontul şi perspectivele puse sub cheie de Nicu şi Leana, copilăria, tinereţea sau chiar viaţa furate tot de ei, cu mîinile mînjiţilor lor, şi pentru care aveau tot atâtea acte de proprietate cît au urmaşii lor pentru picturile pe care cu disperare le cer înapoi. Copiii Ceauşescu au dreptul la o restituire integrală a moştenirii părinţilor lor, dacă o cer şi pe aia publică, să li se ofere tot, inclusiv oprobiul public pentru faptele lor.

La un moment dat, pe la începutul anilor "90, căpătasem o bucurie, să vedem cum se vînd cadourile primite de Ceauşescu în sfertul de secol de domnie atît de luminoasă că ne-am ars cu ea. Era un fel de golire a magaziilor sau a garajului, dar ce garaj! Şi nu erau numai maşini, prima Dacie sau cadouri cu patru roţi de la Nixon, ci şi diferite electro-casnice, dar mai ales omagial-admirative. Erau multe tablouri, desigur, cu modelele cu--noscute, sculpturi, ba chiar şi covoare, unele de asemenea cu chipuri. Maestrul Dan Hatmanu de la Iaşi ar putea spune că aceste covoare cu portretele ceauşiste erau făcute special pentru a fi călcate în picioare, după cum, la mare glumă neînţeleasă de noi i-a pictat el pe cei doi ciocnind cu Ştefan cel Mare, agăţat la geam ca globuleţul în brad. Îmi amintesc şi acum cum ieşea din Palatul din Primăverii Eugen Mihăiescu, vestit editorialist grafician de The New York Times, cu un covor superb pe umăr, pentru care licitase cu numărul permanent ridicat. Mai tare decît asta mi se pare, însă, orice imagine din licitaţia ţinută la Caracatiţa roşie, fostul Mausoleu al comuniştilor din parcul acum Carol, cu covoare de asemenea cu portretele celor doi adulaţi de pionieri, chiar în centrul construcţiei, acolo unde zăcuse, pînă nu demult, chiar Dej.

Poporul român nu trebuie pedepsit pentru mania lui de a-şi tot lua lideri fără asigurare de malpraxis. Atunci, asigurarea ar fi compensat ravagiile produse de ei, altfel băgăm totul la stat, sistem conform căruia copiii celor care au murit de foame şi frig atunci plătesc despăgubiri pentru faptele liderilor, iar nepoţii lor vor plăti datoriile făcute de următorii lideri, care nu ştiu ce este responsabilitatea. Omagiu fierbinte şi Doamne fereşte de ce-a fost înainte!