Locomotiva franco-germană reloaded

Gestul contează, se spune şi la noi. Doar că la noi nimeni nu mai ia în seamă asemenea "nimicuri". În lumea mare a politicii, "gesturile" sunt uneltele unui limbaj special, precis şi rafinat, uneori cu mult mai bogat decît documentele, negocierile sau discuţiile diplomatice. Cînd a spus că vrea să fie preşedintele tuturor francezilor, Nicolas Sarkozy nu a folosit doar un clişeu "propagandistic". Şi-a luat promisiunea în serios, aşa că în primul guvern al preşedinţiei sale a reţinut un loc pe lista miniştrilor pentru un reprezentant al socialiştilor, inamicii săi politici ireductibili. Nu chiar orice minister, ci pe cel al Afacerilor Externe. De unde se vede că nu a aruncat cu vorbe-n vînt cînd, în discursul de acceptare a victoriei electorale, a mărturisit că s-a gîndit îndelung la cele 17 milioane de voturi care au mers către doamna Segolene Royal, candidatul socialist învins. Că în cele 17 milioane de voturi se află tot atîtea speranţe, dorinţe şi chiar revendicări ale francezilor, faţă de care noul Preşedinte se simte obligat, nu doar la respect, ci la acţiune, de la înălţimea funcţiei publice pe care şi-o asumă. Franţa este una singură şi ea aparţine tuturor francezilor, după cum Preşedintele este unul singur şi trebuie să răspundă nevoilor şi aşteptărilor tuturor francezilor. Debutul mandatului prezidenţial francez s-a remarcat şi printr-un alt "gest". În aceeaşi zi în care a primit Sigiliile Republicii şi responsabilitatea "butonului nuclear" de la predecesorul său, Nicolas Sarkozy a făcut o vizită fulger în Germania pentru a-l saluta, în persoana Angelei Merkel, pe Preşedintele în exerciţiu al Uniunii Europene. Un gest mic, dar care scrie volume despre conţinutul agendei noului Preşedinte francez. Obişnuim să spunem că Franţa este sora noastră mai mare, în politica europeană, dar după cum se poartă oamenii noştri de stat, faţă de ai lor, sunt tentat să cred că ne ţinem rude doar de fudulie!

Dar să lăsăm delicateţurile politicii deoparte şi să vedem ce se întîmplă cu primul proiect politic european atacat de noul Preşedinte al Franţei, relansarea Constituţiei europene. În chiar prima săptămînă de mandat a avut loc deplasarea la Bruxelles, pentru discuţia cu J.M Barosso, preşedintele Comisiei Europene. O discuţie de substanţă, după cum s-a văzut, semn că noul preşedinte avea dosarul european pregătit mult înainte de a se instala la Elysee. Mesajul pozitiv a fost flexibilizarea poziţiei, pentru a face loc compromisului, în privinţa relansării proiectului constituţional. În noua abordare, Franţa este dispusă să accepte nu doar o mini-constituţie, ci un text mai dezvoltat, pentru a cuprinde toate elementele de construcţie instituţională existente în proiectul respins împreună cu Olanda, dar ratificat deja de mai bine de jumătate din ţările membre ale UE. Mesajul negativ a fost reafirmarea opoziţiei, de principiu, faţă de aderarea Turciei.

Ce ar însemna o formă scurtă a textului constituţional? Compromisul ar putea fi obţinut prin includerea în varianta revizuită doar a prevederilor din Partea I a proiectului. Cel care detaliază în nouă capitole definiţia şi obiectivele Uniunii, competenţele şi instituţiile constitutive, clarifică princiipiile esenţiale ale vieţii democratice, ale apartenenţei şi finanţării, precum şi pe cele ale vecinătăţii Uniunii Europene. Prevederile Părţii a II-a, Carta drepturilor fundamentale ale UE, nu vor fi pierdute, pentru că se regăsesc în cea mai mare măsură în texte constituţionale şi legale, la nivelul statelor. Cît priveşte cea de a treia parte, cea referitoare la politicile sectoriale şi piaţa internă, există deja documente fondatoare, iar ceea ce rămîne de reglementat în viitor se poate face prin documentele şi deciziile instituţiilor comunitare. Preşedinţia germană a anunţat deja acordul statelor pentru ca, pînă în 2009, Uniunea să încheie această dramatică etapă a documentelor cons­tituţionale, iar noua poziţie a Franţei lasă loc unor în­dreptăţite speranţe de succes.

Cît priveşte opoziţia Franţei faţă de aderarea Turciei, reiterată de Preşedintele Sarkozy, aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Prin această poziţie, Franţa pune în discuţie decizia deja luată de statele membre, care a dus la lansarea negocierilor pentru aderarea Turciei. O negociere al cărui rezultat final, pozitiv, devine imposibil, nu prea mai are rost. Franţa contrazice în acest fel politica curentă a Uniunii. Chiar dacă toată lumea are în vedere o lungă perioadă de negociere şi tranziţie pentru Turcia, deschiderea negocierilor de aderare presupune, implicit, acceptarea, ca pozitivă, a finalizării. Motivele candidatului prezidenţial Sarkozy pentru a respinge tranşant o eventuală aderare a Turciei pot fi legate de logica electorală şi mai ales de proiectul reuşit de a capta o bună parte din voturile de la extrema dreaptă, ale Frontului Naţional. Ca politică europeană, însă, aruncarea peste bord a posibilităţii ca Turcia să adere într-o zi la Uniune, nu este nici în interesul Franţei, şi nici al Europei. Prin politica ambiguă, de tărăgănare, prin ezitările şi discursul politic coroziv, Europa a reuşit, deja, nu numai să vexeze acea parte a clasei politice turce care a susţinut cel mai puternic "proiectul noului salt european", ci şi să-i slăbească poziţia în competiţia politică, să-i năruiască prestigiul faţă de restul societăţii. Mai rău, a reşit să dea "niagare" de apă la moară complexului de respingere şi de adversitate faţă de Occident, cultivat de partidele islamiste în rîndul populaţiei. Decroşarea Turciei de la Proiectul unei Europe Unite echivalează cu ratarea unei şanse istorice pentru ambele părţi. Respingerea de plano a aderării Turciei este un cec în alb oferit celor care văd în deriva islamisto-fundamentalistă a acestui spaţiu de confluenţă a Orientului şi Occidentului, un succes strategic al proiectului lor de "izolare" a celor două lumi, printr-o mare de violenţă, terorism şi, la nevoie, chiar război.

Preşedinţia franceză este tînără, reprezentată de un om tînăr şi are la activ doar cîteva zile, peste o săptămînă. Aşa că mai este timp ca propoziţiile şi poziţiile "definitive", de azi, să sufere schimbări. În rest, este reconfortant să vedem, măcar la alţii, că oamenii politici ajunşi oameni de stat ştiu ce înseamnă "Ein man ein wort", chiar dacă limba lor maternă nu este germana.