Locuri sfinţite de creaţie

Mare ticălos, Zambaccian ăsta, urlă presa şi justiţia şi preşedinţia despre ce matrapazlîcuri a făcut de au dat numele său unui dosar ce va intra în istoria României pre-europene. Puţini se pot lăuda că ştiu la ce se referă dosarul Zambaccian dar ştiu cu siguranţă că e tare, foarte tare, dom-le! Pentru marele colecţionar, împătimit şi susţinător al artei, care a fost Klikor Zambaccian, situaţia este cumplit de nedreaptă. El, care a cheltuit bani şi energie, pasiune şi timp, pentru a încropi o excepţională colecţie de artă, pentru care a avut emoţii cumplite chiar şi cînd a pus-o la dispoziţia poporului, a ajuns sinonim cu escrocheriile postcomuniste, cînd averi uriaşe s-au făcut peste noapte şi posesia de tablouri a devenit sinonimă cu ciocoismul. De fapt, dosarul şi scandalul ar trebui să se numească "Muzeul Zambaccian", că doar aşa se numeşte strada pe care se află detonatorul afacerii, proprietatea cea mai dorită de către percheziţionatori, blocul numit turn acum, deşi are doar trei etaje, populate, e drept, cu faună rară şi de preţ, crescut pe un teren ieftin de tot pentru că, a spus-o monumentul Botoş al moralei de acum, era plin de alte multe gunoaie, chiar dacă nu mai era al lui Bivolaru, Gabriel. Într-un stil total balcanic, Zambaccian a ajuns să ne facă să o uităm pe mătuşa Tamara, o altă persoană adunătoare de obiecte frumoase, bijuterii, în cazul ei, dar care, pentru că le colecţiona fără să ştie, nu a ajuns să-şi lase numele unui muzeu, străzi şi dosar, ci doar unei cîrciumi de cartier.

Un cotidian află că familia lui Adrian Năstase şi prietenii săi au mai pus mîna, tot prin plimbări de hîrtii prin care statul dispare treptat, în favoarea Marelui Particular, pasionat de case, pe un imobil de pe strada numită după pictorul ieşean cu acelaşi nume, C. D. Stahi. Cînd ziceam că asta ne mai lipsea acum, un dosar-scandal cu numele unui pictor, de zici că lumea artei musteşte de corupţie patologică, aflu, dintr-un săptămînal de această dată, că s-ar pune de un dosar numit nici mai mult nici mai puţin decît Pictor Negulici, tot cu o casă, în care subiect ar fi chiar succesorul lui Adrian Năstase în fruntea PSD. Parcă au băgat ceva în funcţia asta!

În acest moment al discuţiei noastre despre obsesia zilei, sîntem în măsură să confirmăm că nu întotdeauna oamenii politici au stat pe străzi cu nume de artişti, băgînd aici şi colecţionarii care au dus această pasiune la nivel de artă, ci şi artiştii locuiau, cel puţin acum 6 decenii, pe străzi cu nume de oameni politici. De exemplu, Zoe Băicoianu stătea pe bulevardul Lascăr Catargiu, Edith Mayer pe Vasile Lascăr, Tania Baillayre-Ceglokoff pe Kogălniceanu, Laura Cocea pe Nicolae Bălcescu, Ecaterina Delighioz-Cristescu pe Regele Mihai I, pur şi simplu, Angela Bărbulescu pe Alexandru Odobescu, Merica Rîmniceanu pe Ştirbey Vodă, pe un bulevard numit Ştirbei, dar în Craiova, locuia şi Jeana Baculescu, Celine Emilian în Piaţa Rosetti, ca şi Michaela Pastia, Lili Pancu pe Lucaci, Elena T. Vianu pe Andrei Mureşan, Ileana Rădulescu în Barbu Văcărescu, Paula Adina Moscu pe Popa Soare, Zoe şi Maria Moscu pe General Berthelot, Lucia Nercess pe Vasile Boerescu, Nina Batalli Cosmovici pe Nicolae Racoţă.

După această scurtă selecţie, întîmplătoare pînă în momentul în care a devenit evidentă coincidenţa, am putea spune că nu numai artistele stăteau pe străzi cu nume de bărbaţi de stat importanţi - fenomenul Juncan a apărut mult mai tîrziu -, ci şi artiştii bărbaţi. Astfel, Nicolae Brana locuia, acum un pic mai bine de 60 de ani, pe Mareşal Averescu, Aurel Dincă pe C. A. Rosetti, Ion Pantazi pe General Magheru, Ioan Papazoglu pe Ferdinand, bulevardul, Artur Verona pe Lascăr Catargiu, Şerban Zainea, gravorul de timbre şi bancnote, pe Iacob Negruzzi, Dumitru Pherekyde pe I. C. Brătianu, Vasile Dobrian, cosmopolit, pe Franklin, Nicolae Furduescu pe Ţepeş Vodă. Un număr însemnat de artişti, pictori, graficieni sau sculptori, locuiau pe străzi cu nume de regi şi regine, domnitori, militari, doctori sau chiar artişti - Grigorescu, Theodor Aman, arhitectul Al. Orăscu. Este drept că mulţi dintre aceştia - locuitori şi nume de străzi - sînt pe nedrept uitaţi şi nu s-ar putea spune că vreunul a făcut ceva să merite un dosar de răsunet, poate cel mult unul de anihilare, de la Securitate. Nu merită să se pună o etichetă cu numele lor pe vreun dosar dar cu siguranţă o astfel de etichetă ar merita pusă pe clădirile unde au trăit şi creat. Orice capitală civilizată din lumea în care sperăm să dăm buzna în 2007, fie 1 ianuarie, fie 31 decembrie, la 12 noaptea, sau chiar 1 iulie - ce ziceţi de ideea asta? - în această lume, spuneam, s-a făcut o datorie de onoare din a marca locurile sfinţite de prezenţa unor crea-tori de artă, ba chiar şi personalităţi de alt gen, dar musai pozitive. Noi nu avem aşa ceva, ci doar plăci de marmură grele, comemorative. Costă mult, merită cinstită reuşita de a monta aşa ceva, dar ca o lecţie pentru tinerii ce tocesc degeaba trotuarele şi turiştii inconştienţi ce ajung prin Bucureşti ar fi mult mai bune şi directe nişte etichete elegante, buline albastre de tablă, cu "aici a locuit", "aici a trăit", "aici a creat", nişte nume, nişte cifre, nu e greu şi nici nou, este doar normalul pe care astigmatismul nostru refuză să-l perceapă. Dar parcă mă cuprinde teama, am mai insis-tat că Bucureştiul nu are monumente şi uitaţi-vă în jur, profitaţi de vremea frumoasă de primăvară timpurie ca să vă uitaţi în jur şi speriaţi-vă de cum a fost umplut acest gol.

Un artist despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp este Eugen Crăciun, cel plecat dintre noi acum 5 ani, în pragul vîrstei de 8 decenii. Familia şi prietenii, aceşti inimoşi de la FanArt, au reuşit, chiar în aceste vremuri neprielnice unor astfel de întreprinderi, să-i scoată o monografie, "Eugen Crăciun - o nouă direcţie în arta modernă românească", şi să facă şi o mică şi efemeră retrospectivă.

La numai patru zile de la lansare, la Monavissa se vindea cu 10,5 milioane de lei vechi o lucrare a lui Eugen Crăciun, "Cluj - cetatea lui Mihai Viteazu", în care nu l-ai recunoaşte pe modernistul evocat de album. Preţul, deşi nu sperie, este des-tul de mare, avînd în vedere că este vorba de o lucrare în tehnică mixtă, tempera în primul rînd, cu tuş şi creioane colorate pe hîrtie. În cealaltă vînzare din 2006 de la GalAteCa, locul unde s-a desfăşurat lansarea albumului şi retrospectiva blitz a maestrului şi se ţin şi licitaţiile Monavissa, s-a vîndut cu 7,2 milioane de ROL un "Peisaj din Tulcea", ulei pe carton din 1951.

În ultimul an, Monavissa a tot scos cîte o lucrare de Eugen Crăciun, aproape lună de lună, toate uleiuri, cam pe la 15 milioane, dar nu putem semnala vreo adjudecare. La Alis, apariţiile au ţinut pasul cu frecvenţa mai mare a şedinţelor de licitaţie iar vînzările sînt în număr de trei, deşi preţul a fost uneori cu o idee mai mic, ideea valorînd un milion, două, cel mult trei milioane, dar de lei româneşti vechi, încă în uz. În iunie, la Alis s-a vîndut un "Peisaj însorit", de margine de sat torid de mai că te apucă setea, cu 13 milioane, o idee de un milion mai mult decît se cerea. Înainte, în februarie, în aceeaşi licitaţie din 27 februarie, s-a petrecut fenomenul unei duble vîn-zări Eugen Crăciun, cu un "Peisaj" contorsionat de 11,5 milioane, dat cu 14, şi "În grădină", o scenă de contrast cromatic şi cu o luminozitate neaşteptată, propusă cu 11 milioane şi vîndută cu 15.

Aşadar, preţul obţinut duminică la Monavissa pentru o lucrare de Eugen Crăciun nu este un record dar este bun, că nu putem compara această tempera decît cu uleiuri. Şi mai importantă este alăturarea de o lansare de monografie, în miezul unor frumoase eforturi de a ni-l reaminti pe maestru şi de a ne ruga frumos să îl privim mai cu atenţie, încît să ajungem să îl iubim sau, şi mai mult, să îl înţelegem.