Lumea se află în pragul unei crize a datoriilor publice

Criza financiară declanşată în septembrie 2008 de falimentul Lehman Brothers a fost precedată în 2007 de ceea ce s-a numit criza 'subprime'. Până la criza financiară, aceasta a fost un necaz major, apăsând puternic pe bilanţurile băncilor. Subprime a fost denumirea dată, destul de convenabil, creditelor imobiliare acordate complet aiurea multor doritori (în mare parte persoane fizice) care nu aveau resursele şi deseori nici măcar dorinţa să-şi plătească ratele.

Scăderea preţurilor la imobiliare (începută pe la sfârşitul lui 2006), criza subprime şi problemele conexe care afectau sectorul bancar, au cauzat în SUA o recesiune moderată încă din ultimul trimestru al anului 2007. Nu cred să-şi mai amintească prea mulţi criza subprime, deoarece după ea a urmat o criză mult mai mare.

Adevăratul motiv pentru transformarea crizei subprime într-o criză financiară (globală) a fost greşeala guvernului american şi a Fed-ului (banca centrală a SUA) care au lăsat o bancă mare să dea faliment, deşi ar fi putut cu uşurinţă să o salveze, aşa cum au salvat multe alte bănci (Bear Stearns, Merrill Lynch etc). Repercusiunile deciziei de a lăsa Lehman Brothers să se prăbuşească au fost subestimate. Trebuie subliniat că în cazul tuturor băncilor salvate din colaps, acţionarii au pierdut totul. Cei salvaţi au fost, de fapt, numai deponenţii.

Revenind la zilele noastre, se întrevede începutul unei crize subprime a datoriilor publice. Sri Lanka deja a picat şi multe alte state din cauza inflaţiei care a împins dobânzile în sus - sunt în pragul prăbuşirii. Datoriile şi obligaţiile fiscale asumate în anii în care dobânzile au fost exagerat de mici au ajuns acum să reprezinte o povară mult prea mare.

Pe fondul dobânzilor în creştere accelerată din ultimele luni (la dolari şi nu numai), pentru statele slabe şi îndatorate lucrurile s-au cam stricat şi în acest moment destul de multe ţări sunt în pragul prăbuşirii financiare. Sri Lanka a devenit un caz extrem şi tot apare de câteva zile la televizor, deoarece statul, practic, a dispărut. De ceva vreme, acesta nu-şi mai plăteşte obligaţiile şi datoriile. Economia s-a prăbuşit şi mulţi oameni au ajuns, din cauza scumpirilor, să nu mai aibă cu ce să trăiască. Protestatarii înfometaţi au ocupat instituţiile publice, iar preşedintele a fugit din ţară. Nu vorbim de un simplu colaps financiar, ci de prăbuşirea unui stat!

Nu departe de frontiera României, un stat mult mai mare este şi el în pragul colapsului financiar. Este vorba de Turcia. Probabil că nu va rezista până la sfârşitul anului şi va ceda, cel puţin în faţa obligaţiilor valutare interne (precum obligaţia asumată anul trecut de a compensa deprecierea lirei turceşti faţă de dolarul american).

În 2005-2006 după ce Fed-ul a crescut dobânzile, imobiliarele au început să scadă, iar datornicii, care practic n-ar fi trebuit să aibă acces la credite, au început să cedeze. S-a văzut atunci că adevărata problemă nu a fost criza subprime. Aceasta a fost doar vârful aisbergului. Îndatorarea excesivă a gospodăriilor din anii 2002-2007 crease potenţial de probleme majore unui număr uriaş de oameni cu credite ipotecare, şi nu doar gospodăriilor "subprime".

În ultimii ani gospodăriile, cel puţin în lumea dezvoltată, nu s-au mai îndatorat excesiv. Dar dobânzile exagerat de mici au atras statele să o facă. Statele puternice, deşi foarte îndatorate şi ele, nu reprezintă o problemă, deoarece îşi pot devaloriza obligaţiile financiare prin tipărire. Însă în cazul statelor slabe, problemele sunt reale. În ţări mai puţin dezvoltate dacă tipăreşti mult nu ajungi la inflaţie de 5-10%, ci la 50-100% sau mai mult. Diferenţa se poate vedea, analizând comparativ ce se petrece în SUA (inflaţie sub 10%) şi Turcia (inflaţie de aproape 100%).

Iar în acest moment nu este vorba doar de ţările mai slab dezvoltate. În Europa, din cauza faptului că moneda euro nu oferă flexibilitate monetară ţărilor membre, există o complexitate îngrijorătoare. Italia nu este considerată o ţară slab dezvoltată însă acum are risc mult mai mare să intre în incapacitate de plată decât în anii 2011-2012. Atunci lumea se panicase în privinţa sudului Europei deoarece nu exista o înţelegere politică pentru a-l salva. Acum înţelegerea politică oarecum există, dar a apărut inflaţia care a dat peste cap socotelile.

Pentru următoarele luni, (poate chiar un an sau doi) există premize reale ca mai multe state slabe să cedeze în faţa obligaţiilor valutare/externe. Iar dacă Fed-ul va greşi precum în 2008, problemele cauzate pot deveni mult mai mari. Dacă Fed-ul va creşte prea mult dobânda de politică monetară, problema statelor slabe poate deveni, şi nu doar din punct de vedere moral, una globală. Deja lumea dă semne că nu poate face faţă dobânzilor crescute. Dobânzi mai mari ar putea arunca multe ţări în crize financiare. Pe fondul acestor incertitudini pieţele sunt, pe bună dreptate, nervoase!

În acest context, dacă lucrurile se strică, statul român (pe lângă multe altele) este un candidat serios la instabilitate financiară. Deşi datoria externă a României, de peste 50% din PIB, nu este exagerată în comparaţie cu alte ţări, ceilalţi factori de evaluare a stabilităţii financiare nu ajută deloc. România stă destul de rău la combinaţia de 1) economie nu prea dezvoltată, 2) deficit bugetar mare, 3) deficit de cont curent mare, şi 4) vulnerabilitatea sectorului bancar.