MAI POATE MINCIUNA SĂ-L SALVEZE PE JEAN-CLAUDE JUNCKER? Toţi sunt ticăloşi până la proba contrarie

În Europa zilelor noastre, unde conducătorii nu dorm nici noaptea de grija misiunii lor măreţe, minciuna nu mai stă cu regele la masă, după cum scria Alexandru Vlahuţă la începutul secolului trecut.

Nu, acum minciuna a ajuns direct pe "tron" şi taie pâinea la masa Comisiei Europene, iar numele ei este Jean-Claude Juncker.

Politicianul din Luxemburg, care se consideră şi părinte al monedei unice, a ajuns în fruntea CE ca urmare a susţinerii puternice din partea Cancelarului Angela Merkel, în condiţiile în care socialiştii şi popularii şi-au unit forţele pentru excluderea de la masa puterii a aşa-ziselor partide naţionaliste, populiste şi extremiste, care au obţinut rezultate foarte bune la alegerile parlamentare din primăvara acestui an.

Compromisuri peste compromisuri şi negocierile dure din ultima lună au avut ca rezultat aprobarea "guvernului" UE, a cărui structură şi componenţă continuă să fie criticate.

Apoi a venit surpriza. Organizaţia International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ) a publicat un raport în care se arată că sute de companii internaţionale au beneficiat de cadrul fiscal din Luxemburg pentru a-şi reduce impozitele aplicate profitului obţinut în alte ţări.

Jean-Claude Juncker a fost prim-ministru al Luxemburgului din 20 ianuarie 1995 până în 4 decembrie 2013 şi ministru de finanţe între 1989 şi 2009. Dar asta nu este tot. Acelaşi Juncker a mai fost şi ministru al trezoreriei între 2009 şi 2013, calitate care i-a permis să ocupe şi postul de şef al Eurogrupului, precum şi ministru al muncii între 1984 şi 1999.

Un adevărat Superman acest Juncker, care a "tras din toate poziţiile" pentru apărarea visului european! Cum şi-au permis jurnaliştii de investigaţie din presa internaţională să analizeze cadrul fiscal "generos" din Luxemburg, chiar dacă tuturor europenilor li se cere să strângă cureaua?

Să fie o coincidenţă? Greu de crezut. "În politică nimic nu se întâmplă accidental", spunea odată preşedintele american Franklin D. Roosevelt.

După câteva zile de acalmie în presa occidentală, s-a dezlănţuit artileria grea. "Jean-Claude Juncker trebuie să plece", se arată într-un editorial Bloomberg, deoarece "poziţia lui Juncker, de şef al instituţiei care trebuie să investigheze practicile fiscale pe care le-a supervizat în calitate de premier, prezintă un conflict clar de interese".

Jurnaliştii de la Bloomberg au mers şi mai departe. "Se poate spune că Juncker şi-a îmbogăţit ţara prin golirea buzunarelor altor ţări, inclusiv a celor din Uniunea Europeană, ale căror interese trebuie acum să le servească", scrie agenţia de ştiri americană, care mai aminteşte că "doar luna trecută guvernul din Luxemburg a renunţat să se opună noilor reglementări UE privind transparenţa bancară".

Reacţia lui Juncker? "Calm şi liniştit în faţa dezvăluirilor", conform declaraţiilor purtătorului său de cuvânt preluate de Bloomberg.

Oare preşedintele Comisiei Europene şi-a pregătit apărarea pornind de la declaraţia sa din 2011, "când situaţia devine serioasă, trebuie să minţi", o declaraţie care s-a dovedit, ulterior, a fi singura strategie anticriză a autorităţilor europene?

Atacurilor dure de peste Ocean la adresa lui Jean-Claude Juncker li s-au adăugat şi cele din presa britanică şi germană.

Financial Times a scris că "UE nu mai trebuie să tolereze rolul gigantic al Marelui Ducat în evaziunea fiscală". Dar chiar este vorba de evaziune fiscală? Nici pe departe. Doar de un regim fiscal extrem de permisiv, conform "normelor europene". Adevărata problemă a Europei nu este regimul fiscal din Luxemburg, ci agresivitatea cu care se urmăreşte "pedepsirea" companiilor la nivel naţional.

"Luxemburgul neagă faptul că oferă ajutor de stat ilegal", dar "cu toate acestea, guvernul trebuie să accepte că ceea ce este legal în interiorul graniţelor, nu este privit cu ochi buni de partenerii din UE", mai arată FT.

Adică toată Europa trebuie să funcţioneze ca un "monopol" fiscal, în care şansele minime de supravieţuire să fie egale pentru toţi? Măreţ "proiect", într-adevăr, şi măreţ viitor pentru "sclavii" fiscali din Europa Unită!

"Poate fi condusă Comisia Europeană de un om care şi-a transformat ţara într-o oază fiscală?", întreabă şi revista germană Der Spiegel, care susţine că "Juncker trebuie luat la întrebări".

Printr-o comparaţie cu Statele Unite, unde "cunoaşterea candidaţilor este subînţeleasă" (n.a. să trecem peste ipoteza neverosimilă a jurnaliştilor germani), "UE nu a intenţionat niciodată să prezinte adevăratele convingeri ale politicienilor în faţa cetăţenilor", mai scrie revista germană, "iar aceasta a permis unor persoane ca Juncker să trăiască două vieţi paralele, una ca susţinător al UE şi alta ca fost lider al unei ţări care şi-a urmărit propriile interese".

Ar fi posibilă, într-o adevărată democraţie, o astfel de situaţie? Nu ar fi dezvăluit "personalităţile" din cealaltă parte a spectrului politic conflictul de interese?

Poate, dar numai dacă ar fi fost vorba de o democraţie de tipul celei din Grecia antică. "Juncker nu a trebuit să explice cum se împacă cele două personalităţi distincte", scrie Der Spiegel, deoarece "contracandidatul social democrat Martin Schulz a evitat să pună întrebări incomode, pentru a nu-şi pune în pericol propria putere".

O vorbă mai veche spune că "toţi sunt ticăloşi până la proba contrarie". Este, oare, o doză prea mare de cinism şi pesimism în această afirmaţie sau ea reflectă perfect spiritul european al vremurilor noastre?

Pe fondul campaniei electorale din ţara noastră, reacţiile cititorilor la diferitele articole din presă sunt de forma "indiferent cine va ieşi preşedinte, autorităţile europene vor avea grijă să nu existe derapaje către o conducere autoritară a statului sau dictatură".

Ceea ce se întâmplă acum în Europa ne arată că speranţele sunt deşarte. Oare nu aceleaşi autorităţi europene au închis ochii la primirea noastră în UE, după numeroase "privatizări" cu dedicaţie?

Vrem să fim europeni? Atunci trebuie să trădăm actualele "idealuri" europene, minciuna şi ipocrizia, atât de bine ilustrate de comisarul Juncker şi colegul său Schulz, şi să urmărim interesul naţional.

Oare vom găsi conducători care să facă faţă acestei provocări istorice?