Marele spectacol electoral

Într-o atmosferă saturată de antipolitică, un şoc, căderea guvernului Boc, a transformat radical starea de spirit a publicului. Anesteziat de o campanie electorală care continuă de prin primăvara lui 2007 încoace, electoratul a descoperit că politica se cutremură. După căderea guvernului Boc nimic nu mai putea fi ca înainte. Şi nu doar pentru că era o premieră, ci pentru că mitul invincibilităţii lui Traian Băsescu a fost pus sub semnul întrebării. Aşa că, o campanie electorală cu sfârşit previzibil şi cu un câştigător cunoscut s-a animat peste noapte. Traian Băsescu a fost obligat să iasă din izolarea sa seniorială şi să coboare în arenă pentru a contraataca.

Relativ indiferent la zgomotele dinspre scena politică publicul s-a trezit dintr-odată în faţa unui spectacol absurd, inspirat parcă din scrierile lui Urmuz şi Ionesco. Nu atât criza, cu care românii s-au obişnuit - chiar dacă unii încă mai cred că aceasta e mai degrabă o conspiraţie decât o realitate - cât virulenţa cu care politicienii şi-au interpretat rolurile a surprins. Şi cum România şi-a construit în ultimul deceniu aparenta bunăstare prin etalarea unei economii-supermarket, ambianţa de talcioc organizat într-un cadru occidental a condus absurdul la apogeu. După ce nou formata majoritate parlamentară a anunţat un prim ministru care avea acelaşi profil ca şi precedentul, căruia urma să îi fie contrapus - Klaus Iohanis, un primar de succes al unui mare oraş transilvan, german pe deasupra, ba chiar şi fost profesor - preşedintele a mutat ca la şah cu un prim ministru de supermarket. Lucian Croitoru, mai degrabă pion decât regină, a intrat pe tabla de şah pentru a deruta adversarul care ajunsese pe neaşteptate într-o poziţie favorabilă. Statul-spectacol televizat ne-a rezervat astfel un show politic mult prea plin de viaţă.

Consecinţele politice ale ultimelor alegeri îl puseseră pe Traian Băsescu în poziţia de arbitru al vieţii politice româneşti. După ce PDL reuşise să se claseze la egalitate cu PSD în două scrutine succesive, Traian Băsescu a folosit avantajul tactic obţinut şi a forjat "marea coaliţie". Avantajat de acesta, aşezat relativ confortabil în sondaje, Traian Băsescu a surpalicitat şi a forţat scoaterea PSD din guvern. Au fost însă necesare doar câteva erori tactice pentru ca din nou, ca şi între 2006- 2009, Traian Băsescu şi PDL să se găsească din nou izolaţi pe scena politică. Fără aliaţi interni, preşedintele a încercat să transforme FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană în argumente împotriva noii majorităţi. Deşi nu părea adeptul variantei guvernului de tehnocraţi, ca răspuns la rapida ofertă a noii majorităţi a propus, doar pentru a mări suspansul, un premier tehnocrat. Dar cu doar două săptămâni înainte, când ieşirea PSD de la guvernare fusese forţată, Emil Boc, care nu avea deloc profilul unui tehnocrat din zona financiară, era în continuare preferat ca prim-ministru.

De fapt, mişcarea preşedintelui de a desemna un tehnocrat pentru a forma guvernul este o încercare de a recupera terenul, politic şi electoral, pierdut peste noapte. Încă de la alegerile din noiembrie 2008 Traian Băsescu înţelesese că rezervorul său electoral e limitat şi, în ciuda unor scoruri foarte bune obţinute de partidul său, bătălia pentru un nou mandat va fi dură. Toate indiciile arătau încă de pe atunci că preşedintele va miza fără nicio rezervă pe factorii care sensibilizează "piaţa" electorală. De la înălţimea funcţiei prezidenţiale, Traian Băsescu îşi construise o poziţie inexpugnabilă. Totul s-a schimbat însă. Jocul electoral a fost relansat, aşa că spectacolul, parte a jocului de piaţă, a fost reactivat. Printr-o serie de apariţii rapide, gen Blitzkrieg, Traian Băsescu a încercat să-şi asigure alegătorii că a rămas stăpân pe situaţie. Şi încă nu a început campania oficială.