Marina militară americană nu este pregatită pentru un război cu China

Opoziţia Departamentului de Apărare al SUA faţă de schimbările eminamente necesare structurii forţelor, combinată cu subiectele Strategiei Naţionale de Apărare, confirmă că Statele Unite nu sunt pregătite pentru un război eurasiatic iminent, potrivit Ştiripesurse.ro.

Pe măsură ce riscurile unui astfel de război cresc în următoarele luni, administraţia preşedintelui Joe Biden ar trebui să reconsidere şi să schimbe cursul pentru a recunoaşte că nu trăim într-un deceniu decisiv aşa cum îl înţelege Casa Albă, ci un deceniu decisiv pentru confruntarea militară, informează asiatimes.com.

Washingtonul se pregăteşte pentru disputele obişnuite ale bugetului de apărare din săptămânile următoare. Departamentul Apărării - într-adevăr, Kathleen Hicks, secretarul adjunct al apărării extrem de puternic şi inteligent din punct de vedere politic - doreşte să reducă numărul mai multor nave de război majore, inclusiv una pusă în funcţiune abia în 2020, la care Corpul de Marină al SUA (USMC) şi Congresul s-au opus.

Între timp, Departamentul Apărării al lui Biden a publicat Strategia Naţională de Apărare (NDS), aparent echivalentul militar al Strategiei de Securitate Naţională.

Acestea trebuie luate în considerare pe rând. În mod obişnuit, luptele bugetare punctuale nu semnifică mari dispute politice. Acest caz este excepţional.

Congresul, alături de USMC, doreşte să menţină în cadrul flotei mari nave de luptă de suprafaţă, precum crucişătoarele din clasa Ticonderoga, alături de două baze maritime expediţionare, alte mici nave de luptă de suprafaţă şi o serie de nave de război amfibii.

De asemenea, se urmăreşte să impună un număr mai mare de nave de război amfibii în flotă în orice moment, stabilind un minim de 31.

Argumentul Congresului provine din noul concept Force Design 2030 al USMC, care reprezintă cea mai coerentă, ambiţioasă şi bine gândită încercare a oricăruia dintre serviciile maritime de a elabora o strategie şi o structură de forţe legitime de la începutul anilor 1980.

Aceasta nu înseamnă că FD2030 este perfect - din punct de vedere tehnic, navele de război amfibii uşoare pe care le preconizează sunt prea mici pentru a monta sisteme de apărare punctuală sau pentru a avea redundanţe robuste, dar prea mari şi prea lente pentru a se sustrage focului inamic. Cu toate acestea, este un prim pas profund necesar pentru a reîmprospăta gândirea strategică americană împietrită şi pentru a încuraja armata să fie pregătită să "aibă o riposta imediată", aşa cum se laudă întotdeauna.

Pentagonul, prin intermediul Biroului de Management şi Buget al Casei Albe, este revoltat. Marina americană a fost dată la o parte, în primul rând din cauza unei culturi instituţionale slabe şi a unui şef de serviciu şi a unui secretar care, în ciuda meritelor lor evidente ca oameni şi funcţionari publici, nu sunt capabili să se impună nici împotriva birocraţiei departamentale, nici împotriva efectului mai mare de sufocare al unei administraţii care vrea să reducă apărarea.

Argumentul transmis de Hicks este că marina trebuie să se modernizeze şi, prin urmare, trebuie să reducă cât mai repede posibil numărul de nave pentru a elibera resurse pentru dezvoltare şi extindere mai târziu.

Într-adevăr, navele pe care administraţia încearcă să le impună marinei în viitor ar fi irelevante pentru un conflict chino-american în următorii câţiva ani. Şi, după cum a remarcat secretarul de stat Antony Blinken într-un interviu de săptămâna trecută, un atac chinez împotriva Taiwanului are o "cronologie mult mai rapidă" decât se credea.

NDS a fost publicată alături de alte două documente, Missile Defense Review şi Nuclear Posture Review (NPR).

NPR este mult mai relevantă pentru imaginea strategică a administraţiei Biden. Acesta afirmă în mod explicit că, având în vedere ameninţările multiple ale marilor puteri cu care se confruntă ţara, este foarte posibil ca SUA să fie nevoite să folosească arme nucleare pentru a descuraja un concurent eurasiatic să exploateze o contingenţă eurasiatică şi să lanseze un război de cucerire.

Cu alte cuvinte, lupta nucleară de tip "brinksmanship" este din nou în discuţie, chiar dacă SUA îşi restrânge opţiunile nucleare prin tăierea, în NPR, a unor noi rachete nucleare de croazieră.

Dar aceste probleme aparent spinoase ale strategiei de apărare şi ale structurii forţelor dispar dacă se presupune, aşa cum face administraţia Biden, că un război major nu va avea loc decât peste 10 ani; că SUA au timp să se pregătească; că cel mai important pas pe care îl poate face ţara este să îşi asigure rezilienţa, nu puterea militară.

Pericolul este că presupunerea administraţiei Biden este greşită. Prin reducerea discretă, dar substanţială, a puterii militare americane pe termen scurt şi prin aluzia la investiţii pe termen lung şi la o politică de apărare "mai inteligentă", Casa Albă şi Pentagonul pun SUA într-o situaţie strategică delicată. Pentru că, dacă marea confruntare eurasiatică începe în următorul deceniu, SUA ar putea fi nevoite să recurgă la inimaginabil, fie că este vorba de utilizarea nucleară ofensivă sau de capitulare.

Folosirea excesivă care creează un truism nu îi anulează adevărul: o naţiune intră în război cu armata pe care o are, nu cu cea pe care şi-ar fi dorit să o aibă.