MĂRTURIA UNUI INIŢIAT (EPISODUL 5) Doru Nicolaescu: "Ce cunosc în legătură cu afacerea SOV Invest - FNI"

• Declaraţie înregistrată la Direcţia Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliţiei Române, la 1 aprilie 2003

"După separare şi lansarea fondului propriu, la nivelul aparenţelor, orice legătură între firmele din grupul controlat de Sorin Vîntu şi SOV Invest - FNI-FNA a încetat, men-ţinîndu-se doar raporturi de investitori. Sorin Vîntu, în noua conjunctură, continua să afişeze o detaşare totală faţă de SOV Invest, explicînd tuturor că, deşi vînduse demult fondul, iar prin participarea CEC şi a Băncii Agricole la SOV Invest alături de Centrocoop, nu mai deţinea nici o participaţie nici măcar reziduală, în SOV Invest, era interesat doar de bunul mers al fondului, deoarece avea sume mari de bani inves-tite acolo. În realitate, dirijarea activităţii SOV Invest continua să fie făcută de Vîntu, atît prin intermediul unor oameni fideli care rămăseseră în structura SOV Invest (cum ar fi, de exemplu, Cristian Dobre, dar şi mulţi alţii atît în structura centrală cît şi în teritoriu), dar şi prin Ioana Maria Vlas, care solicita sprijinul lui Vîntu ori de cîte ori apăreau probleme sau era convocată (sau contactată telefonic) pentru a primi indicaţii în legătură cu politica de imagine, cu demersurile pe care trebuia să le mai întreprindă sau cu eventualele răscumpărări sau aranjamente speciale pentru unii investitori mari".

(continuare în pag. 3)

De altfel, Vîntu continua să primească raportarea zilnică a numărului de unităţi subscrise şi răscumpărate, după un format rămas aproape neschimbat, iar orice element care ţinea de imagine şi de politica promoţională era decis de Vîntu, care utiliza exclusiv serviciile lui Dragoş Grigoriu de la TEMPO (de altfel, tot ei au impus şi emblemele - simbolurile şi reprezentările grafice şi culorile - şi modalităţile de prezentare a societăţii CEC Valori Mobiliare, deşi aceasta era, din punct de vedere formal, sub autoritatea CEC). De asemenea, ori de cîte ori dorea să afle ceva sau să adopte vreo decizie cu privire la relaţia SOV - CENTROCOOP, preşedintele Angelescu solicita întîlnire cu Vîntu, iar cînd nu reuşea să-l contacteze pe aces-ta, apela la alte persoane din anturajul apropiat al lui Vîntu (inclusiv la mine). Este drept că, în perioada care a urmat după noiembrie 1999, Vîntu a încercat o detaşare cît mai serioasă de SOV Invest, făcînd eforturi să-i determine pe Vlas, Angeles-cu şi ceilalţi să-şi desfăşoare singuri activitatea, să-şi asume deciziile şi răspunderile fără a mai apela la el. Această abordare a fost întărită şi de faptul că Popa N. părăsise firma din noiembrie 1999 (ca urmare a unor dispute personale cu Vîntu) şi a revenit abia în martie 2000, iar în absenţa acestuia (care se ocupa de cea mai mare parte a activităţii practice, de execuţie şi de detaliu) îi era realmente dificil să se mai ocupe de o serie de probleme. Totodată, considera că prin aducerea CEC-ului şi a Băncii Agricole şi prin semnarea contractului de fidejusiune-cauţiune între SOV Invest şi CEC, îşi făcuse datoria faţă de FNI şi faţă de investitori şi că, de acum înainte, nu mai puteau apărea probleme, încrederea astfel creată putînd determina dezvoltarea fondului. Principala sa preocupare cu privire la FNI în prima parte a anului 2000 a fost să se asigure că reuşeşte să răscumpere sumele însemnate care îi reveneau, personal sau prin alte persoane şi firme controlate. Din acest motiv şi-a menţinut presiunea asupra Ioanei Vlas şi a unor funcţionari SOV Invest pentru a se asigura în continuare o imagine bună a FNI, pentru a nu se reduce "creşterea" valorii unităţii (care trebuia să se menţină atractivă întrucît, fără cumpărări de noi unităţi, nu existau surse pentru răscumpărări) şi pentru a desfăşura o activitate cît mai eficientă. A continuat să intervină în mass-media pentru menţinerea imaginii bune şi să discute cu diverşi reprezentanţi ai unor instituţii oficiale (mai ales CNVM) pentru liniştirea acestora, ori de cîte ori era nevoie.

Pe de altă parte, toate aceste eforturi şi demersuri, pe un fond de stabilizare a climatului macroeconomic (reducerea dobînzilor, evoluţie moderată şi relativ previzibilă a cursului de schimb al leului etc.), au dat rezultate: numărul de investitori a crescut constant (s-a triplat în mai puţin de un an) şi, cu toate răscumpărările consistente făcute de Vîntu, firmele controlate, CEC, Banca Agricolă, sindicatele Petrom şi alţii, lichidităţile fondului au început să crească încet, astfel încît în ajunul crizei se apropiau de 400 miliarde lei. În condiţii normale nu ar mai fi trebuit să apară probleme (dacă fondul nu mai făcea noi "investiţii" păguboase, dacă s-ar fi redus "creşterea" fixată artificial, treptat, pentru a nu izgoni investitorii, şi s-ar fi utilizat oportunităţile reale de investire care începuseră să apară, în circa 2-3 ani "gaura" s-ar fi putut umple). Din păcate pentru investitori nu s-a întîmplat aşa, şi nici "planul B" (planul de rezervă, pentru situaţii de criză) nu a funcţionat: CEC-ul, Centrocoop şi Banca Agricolă nu au intervenit cu bani pentru a "ţine" fondul, iar statul, în mod corect pe fond (deşi nu şi formal), nu a permis punerea în aplicare a contractului de fidejusiune de către CEC. Acest contract, de altfel, a fost întocmit sub coordonarea lui Vîntu şi Popa, semnat de Camenco Petrovici ca urmare a presiunilor lui Vîntu, şi înmînat Ioanei Vlas doar în momentul crizei. Practic, acest document, în original, a fost menţinut la nivel confidenţial şi nu ştiu ca vreun exemplar original să fi fost înregistrat în mod corect undeva (la CEC, la SOV sau la CNVM). De altfel, din unele inadvertenţe între exemplarele pe care le-am văzut, se pare că textul a mai suferit modificări şi după semnare.

Pe de altă parte, activităţile şi acţiunile lui Sorin Vîntu din 1999 şi prima parte a anului 2000 au atras atenţia asupra sa şi asupra grupului Gelsor şi le-au adus ostilitatea unor cercuri de interese foarte puternice din România şi din străinătate. Pe lîngă o serie de elemente de natură subiectiv-umană (invidia unor lucrători de la BNR şi din mediul bancar sau din administraţie faţă de foşti colegi care lucrau la Grupul Gelsor şi afişau o opulenţă ostentativă) şi interesele directe, financiare (concurenţa pentru atragerea disponibilităţilor în lei şi în valută ale populaţiei din România, concurenţă din partea instituţiilor financiare cu capital străin şi român, dar şi din partea unor structuri piramidale similare, respectiv BPR), a apărut şi convingerea unora dintre cei aflaţi "la putere" şi influenţi în mass-media, că Vîntu sprijină (PDSR) PSD cu bani de la FNI, convingere întărită după constituirea în ianuarie 2000 a Băncii de Investiţii şi Dezvoltare (BID), la conducerea căreia se afla Nicolae Văcăroiu împreună cu un grup de cunoscuţi membri PSD. De fapt, nu era vorba de nici un fel de finanţare a PSD, ci de o poziţionare din perspectiva intereselor de afaceri în perioada post 2000, care în mod previzil urma să fie dominată de PSD.

(va urma)