Memoria de criză

Nu doar în legătură cu problemele cotidiene sau cu "dezvăluirile" media funcţionează o memorie de scurtă durată, ci şi în cele economice. Numai că, în ultimul caz, cei ce uită repede, vor plăti din plin. De altfel, unii chiar mizează pe memoria de scurtă durată a cetăţenilor-consumatori de "de toate", dar mai ales de media. De aceea se şi susţinea că, după scandalul Watergate - care a dus în august 1974, la doi ani de la izbucnirea sa, la demisa lui Richard Nixon - un subiect de acelaşi gen nu va mai putea ţine prima pagină. Mai ales astăzi. Dar, iată, scandalul Woerthgate - după numele actualului ministru francez al muncii - a trecut proba rezistenţei, rămânând în atenţia media de mai bine de trei luni, ba chiar trecând în presa cea mondială. Ceea ce sugerează că jocul de-a memoria de scurtă durată nu funcţionează întotdeauna.

Despre un astfel de joc, dar cu ches-tiuni economice, va fi vorba în acest articol. În numărul de sfârşit de săptămână al International Herald Tribune, ca şi în numărul din 17 septembrie al New York Times (de unde a fost de altfel preluat articolul The tax-cut racket, pe care l-am putea tălmăci pe româneşte ca Tărăboiul scăderii taxelor), Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, ia poziţie împotriva derivei demagogice a republicanilor americani în privinţa reducerii taxelor. Şi, în acest punct, păstrând proporţiile, puteam face comparaţie cu situaţia de la noi, unde unii încearcă să acrediteze ideea că tăierea taxelor şi impozitelor va relansa economia. În Statele Unite, la sfârşitul anului urmează să înceteze aplicarea reducerilor fiscale impuse de administraţia Bush în 2001. Dincolo de faptul că de acestea au profitat mai ales cei 2% cei mai bogaţi americani, atât scăderea cât şi creşterea acestora pe timp de criză ar putea produce efecte dezastruoase. Faţă de această situaţie, Krugman crede că o proiectul legislativ al administraţiei actuale de a menţine cotele de impozitare pentru 98 la sută dintre americani, dar a impune rate mai mari pentru ce 2%, ar putea rezolva problema. Dar republicanii, în cazul în care nu obţin facilităţi fiscale pentru cei mai bogaţi, par dispuşi să blocheze aceas-tă legislaţie. Şi democraţii, nesiguri ideologic după decenii de neoliberalism, nu par capabili să se întoarcă şi fiscal spre majoritatea americanilor, care, o spun sondajele de opinie, se opun menţinerii privilegiilor fiscale pentru cei bogaţi. De aceea, Krugman îşi încheie articolul fără echivoc: "E timpul ca democraţii să ia poziţie şi să spună nu şantajului republicanilor". Dar nu numai democraţii americani sunt în dilemă, ci mulţi dintre europeni.

De ce sunt nesiguri democraţii americani? Ne lămureşte într-un interviu publicat pe 17 septembrie, pe situl de internet Mediapart, un alt laureat al premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz. Acesta constata că nu putut anticipa "viteza cu care vechea ortodoxie economică, sursa tuturor necazurile noastre, va renaşte. Memoria noastră este de durată scurtă." Vechiul neoliberalism, căci des-pre el este vorba, după o scurtă paranteză de doi ani - datorată momentului de apogeu al crizei - a revenit cu forţă încercând să impună soluţii economice şi sociale periculoase, dar "ortodoxe". Iar neoliberalii, prezenţi în toate instituţiile economice de decenii, au revenit, după o scurtă degringoladă, la "principiile de bază".

În acelaşi spirit critic, într-un Manifest lansat la începutul lunii septembrie, mai mulţi economişti francezi evidenţiază aceeaşi situaţie: "Criza economică şi financiară care a zguduit lumea în 2008 nu pare să fi slăbit modelele de gândire care au orientat politicile economice mai bine de treizeci de ani. Puterea lumii financiare nu a fost pusă în discuţie. În Europa, în schimb, statele, aflate sub presiunea Comisiei Europene, a FMI şi a agenţiilor de rating, aplică cu o vigoare reînnoită programele de reformă şi ajustare structurală a căror aplicare a demonstrat în trecut că duc la creşterea instabilităţii şi a inegalităţii şi, prin urmare, ris-că să agraveze criza europeană."

Criza este încă prezentă, iar politicile grăbite de reduceri bugetare nu fac decât să o alimenteze. Însă cântecul sirenei neoliberale este atât de plăcut unora, oameni de afaceri sau politicieni deopotrivă, încât nu prea mai există urechi să audă. Dar, dacă memoria de criză nu este una de scurtă durată?