Micul, berea şi taclaua

Triunghiul de aur, ni se spune, al unei identităţi în căutarea căreia suntem de cînd...de cînd suntem. Acu, mai zilele trecute, s-a relatat în presă, deci e cît se poate de adevărat. Veni un băietan cu buletin de Englitera pe la Bucureşti, se puse pe căutat, ca omul însetat de cercetarea antropologică şi descoperirea identităţii locale. Ajunse în Obor, luă doi mici cu pîine şi muştar, plus o bere rece şi ne dădu cu marca identităţii în cap, să ne trezim odată şi să pricepem unde ne este locul: micul, berea şi taclaua. Desigur, am scos clasicii din bibliotecă, plus lista personalităţilor ştiinţifice şi culturale româneşti din ultima sută de ani, am citit totul de cîte două ori, o dată de la cap la coadă şi o dată de la coadă la cap. După care, cu bun temei, m-am indignat, m-am scandalizat, la mine acasă. Acum, îmi strig focul, aici, la "BURSA". Păi, nu vă uitaţi nenică niciunul la televizor, la Olimpiadă? E, colea, un băietan care rupe apa-n două şi ajunge de pe blocul de start la peretele de sosire mai repede ca vîntul şi ca gîndul. Două medalii şi-a pus la gît! Olimpice! Pe ăsta nu-l putem pune în ecuaţia identităţii noastre colective? Da pe "vlăjganii" ăia, cu muşchi pe braţe, picioare, umeri, gît şi spate, cît odgoanele, nu-i vede nimeni? Traseră la rame cîteşi doi de nu i-a mai ajuns din urmă nici barca cu motor a oficialilor. Aur! Nişte fete, tot aşa, harnice, muncitoare şi cu mîinile pline de bătături, de la rame, au luat şi ele crema. Argint. Da, da e olimpic! Nici ele n-au loc în "identitatea" asta în căutarea căreia tot bîjbîim? Or mai fi şi alţii, olimpiada încă nu e gata, dar întrebarea rămîne aceeaşi după fiecare dintre aceste performanţe absolut imposibile. Cum imposibile, dacă au fost, totuşi, realizate de cineva? Păi, imposibile nu pentru ei, ci pentru noi, ăştia cu deficitul de identitate, vreau să zic. Şi aici, cad pe rînd ca două cuţite grele de ghilotină, constatarea, iar, după ea, întrebarea. Ambele incomode. Oameni capabili de performanţe extraordinare, de bine de rău, mai avem. Măcar, din cînd în cînd. De ce nu sunt, de ce nu devin ei standardele de referinţă pentru noi şi pentru blestemata asta de identitate, de care ne tot plîngem că ne lipseşte, ori că nu e chiar fixă, clară, uşor de asimilat pentru toţi şi pentru orişicare?

Păi, o să zică alde Ghiţă-contra, pentru că ei sunt altfel decît noi. Or fi tot din România, da-s mai degrabă un fel de extratereştri în raport cu noi, ceilalţi. Cum să vă explic eu diferenţa dintre "Performanţă", "Marea Performanţă" şi lumea lucrurilor, a oamenilor şi a întîmplărilor obişnuite? Este ca aceea dintre a te scula din pat să mergi, colea repejor, pînă la bucătărie, să nu-ţi dea cafeaua pe foc şi alergatul sutei de metri, undeva, sub zece secunde. Oricît ai repeta exerciţiul cu cafeaua în spaţiul locativ personal, n-o să alergi niciodată suta de metri ca Usain Bolt. Performanţa, în orice domeniu, are nevoie nu doar de cele 10.000 de ore de pregătire, exerciţiu, sudoare, rezistenţă, ci de multe alte ingrediente, de la calitatea îndrumării şi a antrenamentelor, pînă la construirea motivaţiei şi a rezistenţei la frustrare, de la calitatea echipamentelor de concurs, pînă la alchimia cu totul specială a alimentaţiei sportivului de performanţă. Oamenii aceştia trăiesc în altă lume decît noi, aproape de cînd se nasc şi pînă cuceresc vîrfurile performanţei care îi face celebri. Ba, chiar şi în domeniul strict al performanţei există grade de realizare. Pentru orice alpinist profesionist e o uriaşă realizare să ajungă pe vîrful Himalaya. Ca şi în domeniul infinitului matematic, există şi aici infinituri mai mari şi mai mici. E un soi de super-performanţă să fi realizat, într-o singură viaţă, ascensiunea a două, trei, patru sau chiar a tuturor vîrfurilor de peste 8000 de metri din lume. Doar cîţiva muritori au fost capabili. Dar, să urci toate cele 14 piscuri de peste 8000 în şapte luni? Asta cum vi se pare? Nu mai e performanţă, e miracol la puterea 1000. Un singur om de pe planetă a fost capabil de aşa ceva. Nirmal Purja. Îi ştia cineva numele? Foarte bine dacă îl ştiaţi, sunteţi o raritate a planetei. Din opt miliarde şi ceva de locatari ai Pămîntului, unul dintre cei cîteva mii.

Va să zică, trebuie să ne resemnăm cu realitatea, aşa cum e ea, realitate. Performanţa e performanţă, nu-i pentru fitecine, de aia sunt capabili de ea doar o mînă de oameni. Pentru noi, ceilalţi, rămîne doar contra-performanţa: micul, berea şi taclaua.

Ştiu şi eu ce să zic? Parcă îmi iese ceva lipsă din ecuaţia asta. O dorinţă, o putere, o ştiinţă. Îmi vine să zic că este aceea de a visa la universul, frumuseţea, bogăţia şi generoasa recompensă a performanţei. Sunt tentat să cred că adevăratul nostru deficit identitar nu se trage din lipsa etaloanelor, ori din lipsa lor de atractivitate pentru omul de rînd, ci din deficitul cronic al exerciţiului de "visare la cele înalte şi greu de obţinut". Dacă toţi părinţii ar visa pentru copii lor nu doar o notă, o diplomă de absolvire sau o stratagemă de "îmbunare a profesorului" care să-l treacă clasa chit că nu ştie mai nimic, ci măcar o performanţă de nivel competitiv naţional; dacă elevii, majoritatea lor atît de frumoşi în universul lor interior de visări, ar învăţa să viseze nu doar un job şi un salariu, nu doar "biştarii de la babacu", petreceri şi distracţii interzise, ci o floare, o piatră, o ecuaţie, o formulă chimică, fizică sau matematică, o formă, o idee, un vers fără pereche care să le poarte numele; dacă profesorii, toţi profesorii, ar visa la elevii lor nu ca la pietrele de moară care le-au fost atîrnate de gît, îndărătnice şi neperformante prin definiţie, ci ca la nestematele care le-au fost dăruite pentru a-şi împlini datoria sacră de a le şlefui, astfel ca mîine să strălucească în diademele performanţei profesionale, sociale şi spirituale! Dacă....!!!