English
Reporter: Din ce zonă provine costumul tău şi ce vechime are?
Mihaela Savu: Răspunsul poate fi scurt - Glogoveanu, Dâmboviţa - sau unul foarte complex, pentru că toate schimbările istorice, comportamentale, administrative se revăd în costumul popular românesc. Costumul meu este unul muntenesc cu accente de Vlaşca, pentru că micul sătuc din Muntenia întemeiat de boierul oltean Glogoveanu a aparţinut pe rând judeţelor Argeş, Dâmboviţa, raionului Vlaşca şi de aici multe lucruri s-au contopit. În acest sat încă se mai joacă căluşul, se mai duc cocoşi albi la Denia Mare pentru sufletele plecate de la noi fără lumină sau Împărtăşanie, iar în ziua de Rusalii mai vezi femei pe la răspântii care spală picioarele trecătorilor.
Să revenim la costum - ia pe care o port astăzi, este o ie de mireasă, din borangic, ţesută în război, cu spărtură la sabac şi strajă de viaţă echilibrată. A fost ia de cununie a bunicii mele paterne, nu ştiu când a fost meşteşugită, dar a fost purtată prima dată de bunica mea prin anii '30.
Fota muntenească cu fir datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, mi-a fost dăruită de către o femeie din sat, prezintă elemente de pământ, elemnete geometrice şi spirala vieţii. Este foarte interesant cum codurile şi meşteşugul vieţuirii erau transcrise în acest obiect vestimentar, partea cu spirala vieţii este acoperită de partea cea mai frumoasă a fotei, mesaj deosebit de complex: ce-i profund nu trebuie dezvăluit decât rar şi în intimitate, partea plăcută ochiului rămâne la vedere cu uşurinţă, dar pentru lucrurile adânci trebuie să aloci timp şi să dai primul strat deoparte.
Legătoarea de cap, tipic Vlaşca, este de borangic, ţesută în război şi prezintă elemente geometrice şi florale. Ca vechime, să fie de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai puţin partea croşetată care este o adăugire ulterioară, acest obiect fiind utilizat o perioadă ca un ştergar decorativ.
Reporter: Ai folosit expresia "straja iei". Poţi să ne spui ce semnifică?
Mihaela Savu: Din punctul meu de vedere, straja iei este elementul cel mai frumos al cămăşii populare româneşti, este intangibilul care ne dorim să ajungă tangibil. Fetele, când îşi coseau ia, spuneau anumite rugăciuni, îşi întipăreau pe cămaşă aşteptările lor de la viaţă, îşi marcau cumva ia să fie unică, iar la noi în zonă le lăsau neterminate la brâu, ca viaţa să mai curgă şi după regulile ei.
Am trei ii de la cele două bunici şi una de la moaşa fraţilor mei şi toate au straja distinctă. Cea de la bunica maternă - femeie puternică, veselă şi jovială - are o strajă de destin asumat (ia este neterminată la brâu şi are numeroase inegalităţi, semn că bunica a aşteptat ca viaţa să o surprindă şi cam aşa s-a şi întâmplat), cea de la bunica paternă este tăiată drept şi delicat, pentru că ea aşa era şi aşa a şi trăit - demnă şi discretă (din păcate, mi-o amintesc doar ca prin vis).
Reporter: În opinia ta, care sunt elementele ce stabilesc valoarea unei ii?
Mihaela Savu: Sunt doar pasionată de tradiţii străbune şi leacuri de mult timp uitate, aşa că o să răspund prin prisma omului fără atestări: în primul rând, legătura cu trecutul personal. Mulţi spun că este foarte important materialul din care este făcută bluza, mai contează multitudinea elementelor îmbinate: râuri, figuri geometrice, motive florale, cruce, floarea vieţii, coarne de cerb, apoi vechimea, dacă are sau nu îngrădea... Cert este că nu tot ce sclipeşte este valoros!
Cu siguranţă nu există ie autentică făcută dintr-o foaie (spata de război este în medie de 78 cm, rar vezi o spată de război ţărănescă de 90 cm), cele care nu au pe spate elemente ţesute sau cusute sunt simple - cămăşi şi nu ii (femeile coseau/ţeseau pe spatele iei elemente ca nişte mandale, pentru ca femeia care o poartă să fie ferită de ochiul invidios. Ia mea de la mamaie Rada (bunica paternă) are pe spate multe şiruri din trandafirul heraldic geto-dac).
Reporter: Când te-ai prezentat ai spus că eşti Mihaela Savu, nepoata Chiosnacilor...
Mihaela Savu: Aşa era cunoscut bunicul meu patern (pe care nu l-am cunoscut) şi care era căluşar cu legământ. Prin sat mai sunt încă oameni care îl mai văd cu ochii minţii. Îmi amintesc că, acum trei ani, de Rusalii, când m-am aşezat într-o răspântie să spăl picioarele trecătorilor, a venit la mine o femeie bătrână care îşi pierduse vederea, mi-a pus mâna pe faţă şi mi-a spus: "Satul nostru nu moare atâta timp cât mai sunt oameni ca tine şi cred că tu numai nepoata Chiosnacului poţi să fii!"
Reporter: Au apărut în piaţa din România tot felul de "ii" fabricate în ţări ca India sau China. Ce părere ai despre acest trend?
Mihaela Savu: Acelea nu sunt ii, sunt cămăşi cu elemente prelucrate din etnografie. Este bine ca omul să intre în contact cu noţiunile, dar să nu uităm că iile se meşteşugesc, nu se fabrică, şi mai ales că ele aparţin României şi că trebuie lucrate în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Reporter: Ce transmite ia, în viziunea ta?
Mihaela Savu: Ia este un obiect vestimentar şi rămâne un obiect dacă nu ne preocupăm să înţelegem simbolistica ei şi mai ales să o purtăm cu mândrie şi demnitate. Dincolo de toate, oamenilor trebuie să li se lase moştenire educaţie şi apoi obiecte. Omul umple haina cu personalitatea sa şi nu haina dă trăsăturile lui de caracter.
Reporter: Ce simţi când porţi costumul tradiţional românesc?
Mihaela Savu: Că mă apropii tot mai mult de mine, de morţii şi de viii mei.
Reporter: Mulţumesc!
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
