Minciuna şi Adevărul

Pe măsură ce tranziţia îşi epuizează resursele, iar "lumea nouă" se pregăteşte să se instaleze în toate drepturile ei, ultimele simboluri ale "lumii vechi" se prăbuşesc, ori cad în desuetudine. A doua moarte anunţată a ziarului "Scînteia", organul de presă al CC al PCR, face parte dintre acestea.

Instinctul, dacă nu programul, celor care au exercitat puterea imediat după 1989 a fost acela de a "păstra", "a valorifica în interes propriu", de a schimba forma, dar nu conţinutul, iar acolo unde chiar nu se putea, de a schimba, dar fără metodă, cu întîrziere şi cu ţîrîita. De aceea, tranziţia a fost la noi un lung război al realităţii împotriva administratorilor ei politici. O realitate hotărîtă să o rupă cu trecutul, dar mişcîndu-se haotic şi o clasă administrativ-politică hotărîtă să împiedice schimbarea, cît mai mult posibil. Iar, pe parcurs, să-şi tragă cît mai multe foloase, atît din inerţie, cît şi din schimbare.

Nimic nu ilustrează mai bine această trăsătura definitorie a tranziţiei post-comuniste a societăţii româneşti decît soarta ziarului "Scînteia". Prima grijă, după Decembrie 1989, a fost asigurarea supravieţuirii sale. Iar pentru a-l pune la adăpost ce altceva mai bun decît un nou nume? Sub noua etichetă, ziarul a continuat să facă ceea ce ştia să facă: să servească puterea zilei. Acum era alta: cu atît mai bine! Uriaşele resurse existente în spatele maşinăriei numită "Scînteia" aveau din nou o raţiune de a fi. Erau utile celor din palatele puterii.

Ziarele au fost, în primii doi-trei ani după Decembrie 1989, nu doar instrumente politice, ci şi primele maşinării de făcut bani pentru întreprinzători cu resurse puţine, dar care s-au mişcat repede. În faţa acestei realităţi, nici "Scînteia" rebotezată nu putea să stea pe loc. Ea însăşi era o gîscă dolofană cu niscai ouă de aur. Ocupă un segment de piaţă dominant şi avea toate condiţiile să îl menţină o lungă perioadă de timp. Mai ales că dispunea de nenumăratele "pîrghii" de sprijin ale administraţiei centrale şi locale, dintre care sistemul "abonamentelor la instituţii", iar ulterior al publicităţii de stat aveau să îi inoculeze doze masive de rejuvenare, de-a lungul timpului. Cînd "privatizarea" a bătut la uşă, "Scînteia" nu a zis nu. A îmbrăţişat celebrul mecanism "mebo". Lucrătorii întreprinderii au cumpărat-o cu bucata, adică pe acţiuni. Aşa s-a născut Scînteia-rebotezată s.a. O bucată de vreme, două echipe acţionariale şi redacţionale s-au înfrunat. Puterea a arbitrat în favoarea uneia dintre ele şi un nou ciclu de viaţă s-a instaurat la "Scînteia". Statutul de "oficios al puterii" nu numai că nu a fost schimbat, ci dimpotrivă, întărit. Forma cea mai dură a "criticii" s-a manifestat în toţi acei ani doar prin "dojana îndurerată" a condeiului princeps. Numai el avea dreptul şi numai din cînd în cînd să spună ceva de rău despre mai marii zilei, ori despre "realizările lor" din economie sau politică. În rest, limba de lemn dată la întors dădea faţadă "neutralităţii" şi "stabilităţii" menite să facă ziarul uşor de recunoscut pentru cei care aveau nevoie de el. La schimbarea de putere din 2000, publicaţia a ales să menţină la suprafaţă o tentă de "neutralitate", în numele căreia a sprijinit cît a putut opoziţia PSD. Cel mai evident a făcut-o în materie de politică externă, unde ziarul a fost portavocea mesajului "anti-nato" promovat explicit de liderii PSD în contextul crizei şi ulterior al conflictului din Kosovo.

Pînă la dispariţia lui Tinu, acest statut a devenit marca inconfundabilă a ziarului, puterea lui, iar inerţia cititorilor săi, resursa cea mai importantă de credibilitate şi cîştig material. Un cîştig pe care Tinu a avut grijă să-l înghesuie din ce în ce mai mult în propriul buzunar, adunînd cu sprijinul "prietenilor" acţiunile risipite pe la deţinători, pînă a reuşit să devină acţionarul hiper-majoritar. Mişcarea decisivă a fost făcută cu puţin înainte de dispariţia sa, iar fondurile cu care s-a realizat masiva concentrare de capital au legat, se pare, definitiv soarta familiei Tinu şi a "Scînteii" trecută prin tranziţie de un personaj dominant al PSD. Cristian Tudor Popescu crede că este vorba despre Viorel Hrebenciuc.

Ceea ce a urmat după dispariţia lui Tinu nu diferă cu nimic de scenariul care fusese de mult scris. Doar că liderul noii echipe de conducere avea un condei mult mai colorat şi o gură ceva mai slobodă. Serviciile făcute PSD-ului nu au fost, însă, nici mai puţine şi nici mai puţin răsplătite. La umbra "cotei de piaţă", "Scînteia" rebotezată s-a înfruptat din plin din bugetul pantagruelic de publicitate al unei puteri PSD ajunsă într-o fază extremă de narcisism, obsedată de relaţia cu presa şi de "inamiciţia" de care pe nedrept a acuzat-o tot timpul.

A doua moarte anunţată a ziarului "Scînteia" nu este un caz clasic de agresiune a "stăpînului", nemulţumit de perfomanţa "uneltei", aşa cum dramatic a încercat să sugereze fosta echipă de conducere în ultimul editorial publicat. Chiar dacă acest aspect poate fi prezent în complexul factorilor imediaţi, dispariţia ziarului "Scînteia", chiar şi rebotezat, era inevitabilă. Capacitatea de "influenţă" pe piaţa economică sau electorală, de care mai sînt azi capabile ziarele, oricît de bune ar fi ele, a devenit ridicol de mică şi este în continuă scădere. În forma inerţială în care şi-a perpetuat existenţa, ziarul "Scînteia" rebotezat nu mai poate oferi mare lucru. În România, ca în multe alte părţi ale lumii, tabloidele sînt singurele ziare care se vînd şi fac bani. Opinia o fac radiourile şi televiziunile, cînd nu o fac reprezentanţii locali ai autorităţii, iar puterea electorală - personalităţile accentuate şi maşinăriile de campanie.

"Ziarele seriose" trăiesc peste tot în lume din amintirea vremurilor bune şi din subvenţii, mascate sau nu. Iar cînd nu mai au din ce, mor!