Miracolul din Bali

Este anunţat un posibil miracol, care ar urma să se producă în spectaculoasa insulă turistică a Indoneziei. În Bali. Proiectul, susţinut activ de preşedintele acestui stat, prevede ca acolo să fie organizat summitul G20. Ocazie cu care ar putea avea loc o confruntare în direct între Vladimir Putin, Joe Biden, Xi Jinping şi, ţineţi-vă bine de scaun, Volodimir Zelenski. Sună ca o glumă bună. Din vremuri de caniculă. Câte şanse ar avea proiectata întâlnire? Şi câte şanse există ca ea să se finalizeze prin pacea pe care o aşteaptă o planetă întreagă?

O premiză de la care putem pleca fără teama că greşim este că G20 nu prea mai există în formula pe care o cunoaştem. Din simplul motiv că Statele Unite şi alte state NATO au insistat - şi eu cred că au şi reuşit - să excludă Federaţia Rusă din G20. Ori, în aceste condiţii, dacă aşa rămân lucrurile, formatul propus de preşedintele Indoneziei nu prea mai are vreo legitimitate. Dar şanse totuşi există.

În definitiv, reprezentanţii principalelor state din fostul format G20 se pot întâlni bine-merci când vor şi unde vor. De ce nu s-ar întâlni aceştia în insula Bali din Indonezia? Totul depinde de fapt de Joe Biden. Dacă preşedintele Statelor Unite doreşte cu adevărat să pună capăt războiului pe care-l poartă prin procură, adică prin intermediul Ucrainei, cu Federaţia Rusă, el poate accepta un asemenea demers. Nimeni nu-l împiedică. Dimpotrivă, vor fi destui, inclusiv din Statele Unite, care aplaudă orice demers menit să readucă pacea în această parte a lumii. Aşadar, teoretic cel puţin, întâlnirea preconizată ar putea să aibă loc. Să analizăm perspectivele ei, pornind de la acest scenariu, recunosc, deosebit de optimist.

Preşedintele Indoneziei s-a grăbit să informeze opinia publică mondială - şi sunt convins că a fost sincer - că Volodimir Zelenski este decis să participe la o asemenea întâlnire, care ar putea sta la baza unui format diplomatic de negocieri între Federaţia Rusă şi Ucraina la cel mai înalt nivel, prin prezenţa la acest summit a tuturor puterilor interesate de rezolvarea pe cale diplomatică a crizei din Ucraina. Deci să acceptăm scenariul conform căruia în Bali, sub pretextul unei conferinţe G20, Joe Biden va fi de acord nu numai cu participarea Federaţiei Ruse, reprezentate de Vladimir Putin, ci şi cu iniţierea unor tratative în patru - Statele Unite, Federaţia Rusă, China şi, desigur, Ucraina - care au drept scop realizarea unui tratat de pace. Sau, în cel mai rău caz, stabilirea unor principii şi mecanisme în baza cărora s-ar putea purta negocierile şi s-ar pune capăt conflictului sângeros din proximitatea României. Ce ar presupune realizarea unui asemenea cadru pentru discuţii, pentru tratative şi pentru o viitoare pace sau măcar pentru un armistiţiu? Pentru a răspunde întrebărilor de mai sus, este obligatoriu să vedem ce îşi doresc părţile implicate. Xi Jinping condamnă războiul din Ucraina şi, în numele Chinei, în numele intereselor vitale ale economiei acestui stat, cea mai dinamică economie din lume, doreşte să se încheie cât mai grabnic o pace negociată. Aceasta ar consolida nu numai economia Chinei, ci şi relaţiile de parteneriat statornicite în plin război cu Federaţia Rusă şi ar fi în măsură să refacă şi relaţiile deteriorate pe axa Beijing-Washington. Statele Unite, în măsura în care estimează că au fost atinse obiectivele acestui război de uzură purtat prin procură cu Federaţia Rusă şi că s-a ajuns în situaţia în care costurile să pună sub semnul întrebării eventualele beneficii, ar putea la rândul lor, prin intervenţia lui Joe Biden, să facă eforturi consistente în vederea realizării unei păci negociate. Mai complicat este însă ceea ce aşteaptă ruşii de la ucraineni şi ceea ce aşteaptă ucrainenii de la ruşi. Ce perspective reale există pentru încheierea unui tratat de pace în concepţia Moscovei şi respectiv, în concepţia Kievului? Cheia păcii se află în răspunsul la această ultimă întrebare. Pentru că, prin procură sau nu, în acest moment, modul în care s-ar putea încheia o pace cât de cât durabilă sau măcar un armistiţiu depinde într-o măsură decisivă de ceea ce urmăresc conducătorii celor două state. Să o luăm pe rând.

Vladimir Putin a declanşat un război de agresiune, aţâţat sau nu, provocat sau nu, dar, în orice caz, urmărind câteva obiective clare. Primul şi cel mai important fiind acela de a-şi consolida cuceririle din precedentul conflict militar. Respectiv ca Peninsula Crimeea să fie recunoscută de către Ucraina şi de către întreaga comunitate internaţională ca aparţinând de drept Federaţiei Ruse şi ca întreaga regiune Donbas, alcătuită din Doneţk şi Lugansk, să devină fie parte a Federaţiei Ruse, fie o entitate sau două entităţi statale, a căror independenţă să fie formalizată în plan internaţional. Chiar dacă iniţial Vladimir Putin a proiectat un război fulger, de natură să conducă la ocuparea Kievului, a Odesei şi eventual a gurilor Dunării, situaţie în care, în fruntea statului ucrainean, ar fi putut fi instalat un guvern marionetă, şi chiar dacă acest război fulger s-a dovedit a fi un eşec şi a degenerat într-un război de uzură, liderul de la Kremlin nu va putea renunţa la ceea ce deja are în mână. Prin urmare, el se va bate pentru obiectivele enumerate mai sus. Şi va aştepta din partea comunităţii internaţionale garanţii că respectivele cuceriri vor rămâne bătute în cuie. Şi, în plus, o condiţie sine qua non a unei păci durabile din perspectiva liderului de la Kremlin este o garanţie internaţională, dar asumată şi de statul ucrainean, cum că această ţară nu va intra nici în NATO, nici în UE.

Ce doreşte Volodimir Zelenski în numele cetăţenilor ucraineni şi a celorlalte entităţi care-l susţin? A spus-o răspicat, foarte clar, de mai multe ori, inclusiv în cursul acestei săptămâni. El consideră că singura premiză a păcii este retragerea Federaţiei Ruse din toate teritoriile pe care le-a ocupat în ultimii ani şi în acest război. A precizat, cu subiect şi predicat, că nu poate fi încheiată o pace, până când ultimul metru de pământ ucrainean nu va fi eliberat.

Între cele două viziuni legate de încheierea unui acord de pace există aşadar incompatibilităţi, peste care aparent nu se poate trece. Dar tocmai acesta este rostul participării la eventualele discuţii asupra păcii a celorlalţi doi mari jucători economici, politici şi militari ai lumii. Statele Unite şi China. Dacă Statele Unite şi China doresc cu adevărat să se pună capăt acestui război, ei bine, acestea sunt singurele forţe capabile să le impună combatanţilor condiţiile de pace. Respectiv formula de compromis. Şi să o şi garanteze. Dacă însă, din varii motive, dincolo de declaraţiile de bună credinţă, China este interesată de prelungirea acestui conflict, considerând că-i poate aduce beneficii pe termen scurt, mediu şi lung, sau dacă Statele Unite pornesc de la premiza că un război de uzură între Federaţia Rusă şi Ucraina va slăbi în final Moscova, aducând-o în situaţia unui colaps economic şi politic, atunci Joe Biden fie nu se va prezenta la acest summit G20, pe care de altfel nici nu-l recunoaşte, în condiţiile în care Federaţia Rusă nu este exclusă, fie se va prezenta, dar va juca doar formal rolul de porumbel al păcii. Miracolul din Bali este aşadar destul de improbabil.