Moneda comună are nevoie de o zonă euro robustă

Guvernatorul Băncii Naţionale a Ungariei, Gyorgy Matolcsy, a semnat recent un articol care a ridicat, probabil, multe sprâncene printre oficiali din UE ("It is time to recognize that the euro was a mistake/Este momentul să admitem că euro a fost o greşeală", Financial Times, 4 November). Deoarece este o diatribă la adresa monedei comune, care, se afirmă, ar fi fost o stratagemă a Franţei de a ţine ancorată Germania în Uniune. Într-un fel, sună precum faimoasa expresie a Lordului Ismay: că NATO este o alianţa necesară pentru a-i ţine pe ruşi afară, pe germani sub control şi pe americani în Europa. Textul conţine o serie de observaţii la adresa euro care, sub diverse forme, au fost în dezbaterea publică de-a lungul anilor. Astfel, nu puţini economişti au deplâns că moneda comună a fost introdusă fără a avea aranjamente fiscale adecvate. Însuşi Otmar Issing, primul economist şef al Băncii Centrale Europene, a remarcat acest fapt. Să amintim că Raportul McDougall din 1977 constată că o uniune economică şi monetară va fi fragilă dacă nu va beneficia de un buget comun semnificativ. Este evidenţă şi o divergenţă economică între Nordul şi Sudul zonei euro, care nu poate fi explicată numai prin factori ce nu ţin de funcţionarea uniunii monetare.

Este greu să respingi ceea ce este de bun simţ economic, părţi constitutive ale unei gândiri consolidate privind ce ar defini o zonă euro robustă: aranjamente de "partajare a riscurilor"(risk-sharing), inclusiv o "capacitate fiscală", care să nu fie cu statut inferior aranjamentelor de reducere a riscurilor (risk reduction), un fond de rezoluţie solid, o schemă colectivă de garantare a depozitelor (EDIS), reguli fiscale care să nu ampifice pro-ciclicitatea când este nevoie de corecţii macroeconomice de amploare, o poziţie (stance) macroeconomic la nivelul zonei euro şi, nu în cele din urmă, un activ sigur (safe asset) care să ajute euro să fie o monedă de rezervă competitivă în spaţiul global. O chestiune la care face aluzie Guvernatorul Matolcsy, este că raţiuni de ordin politic au împiedicat, sau încetinit, reformarea design-ului instituţional al zonei euro. Aş menţiona că este ironic că Germania, care se poate spune că este marele câştigător economic al introducerii euro pare să subaprecieze această situaţie; fiindcă moneda comună a operat precum o marcă germană subevaluată, ceea ce explică, în largă măsură, mari surplusuri ale balanţei sale externe. În aceeaşi categorie putem include şi Olanda.

Dar una este să observi neajunsuri în formatul instituţional şi mecanisme ale zonei euro şi altceva să consideri că euro a fost o eroare strategică. Dacă acceptăm că moneda comună are menirea de a susţine Uniunea Europeană în competiţia globală şi să ajute menţinerea stabilităţii în Europa, apariţia sa era inevitabilă la un moment dat. Că introducerea euro a fost poate prematură este o teză cu mică relevanţă acum. Ce contează în schimb sunt hibe de construcţie, care nu aveau cum să nu aibă consecinţe; unele dintre hibe au fost subestimate de politicieni, altele au fost insuficient înţelese inclusiv de nu puţini economişti.

Dar să judecăm istoria şi destinul monedei comune cu beneficiul analizei retrospective şi în perspectiva temporală. În 1999, China nu era încă gigantul economic (şi nu numai), aparent tot mai ameninţător. Iar SUA nu se conturau drept un rival economic atât de tăios pentru Uniune, într-o lume ce se multipolarizeaza, în care NATO şi relaţia transtalantica din nefericire slăbesc. Există totodată lanţuri de producţie ce exprimă integrare economică de profunzime şi care pot reduce din eficacitatea utilizării politicilor monetare independente ca instrumente de corecţie macroeconomică -deşi m-aş feri să afirm că politică monetară nu mai are utilitate în economii nu pitice (ex: Cehia, Polonia, România, Ungaria) în comparaţie cu ţări care au folosit/folosesc regimuri de consiliu monetar. Sunt de subliniat şi pericole mari noi, care reclamă un răspuns colectiv, într-o Uniune ce are nevoie de coeziune internă.

Opinia că o recompunere a zonei euro ar face UE mai robustă nu mi se pare convingătoare. Dacă zona euro s-ar fragmenta, această ar lovi proiectul european, probabil în mod fatal. O asemenea evoluţie ar fi rea pentru toţi, pentru relaţia transatlantică. Şi NATO ar avea mult de suferit.

Zona euro are nevoie de reforme profunde în funcţionarea sa pentru a deveni robustă, pentru a face moneda comună robustă şi pentru a sprijini Uniunea în ansamblu. Propunerea minstrului german de finanţe, Olof Scholz, privind schema colectivă de garantare a depzitelor este un pas înainte, chiar dacă modest. Şi este de sperat că propuneri din documentele de reflecţie ale Comisiei Europene din 2017, din alte documente serioase, vor găşi întruchipare în realitate; cu cât mai curând, cu atât mai bine. Nu trebuie să aşteptăm o nouă criză severă pentru a ne trezi la realitate, pentru a face "orice este necesar pentru a salva euro"( whatever it takes to save the euro) -că să repet declaraţia ca si magică a lui Mario Draghi din iulie 2012.

Reformele în mecanismele zonei euro, pentru a o face robustă, sunt salutare pentru ţările care nu sunt încă în Uniunea Monetară. Economia românească are de atins o masă critică de convergenţă reală şi de realizat consolidare macroeconomică durabilă (controlul durabil al deficitelor) pentru a intră în Macanismul Cursurilor de Schimb (ERM2) şi apoi, în zona euro.

Articol preluat de pe OpiniiBNR.ro