Morala fabulei

Fabulă: "Un elefant, pus în lanţuri de oameni, chinuit jumătate de secol, este eliberat, în cele din urmă. Elefantul plînge!" Întrebare: care este morala fabulei?

Ar putea fi un frumos subiect de Bacalureat la "Morală", dacă o asemenea materie ar mai fi supravieţuit printre cele cu care tinerii naţiei sunt puşi să se întîlnească pe băncile şcolii, în cea mai sensibilă perioadă de formare socială şi de construcţie interioară a personalităţi lor. Staţi liniştiţi, nu există acest "obiect" în programa de liceu! Lipseşte, nu doar la noi, ci mai peste tot unde "statul" exercită în regim de monopol industrial, prin "fabricile" sale educaţionale, funcţia de "formare" a tinerilor! Morala nu interesează pe nimeni! În general, spaţiul social al moralei, în societăţile modernităţii tîrzii şi decrepite, se apropie tangent de zero. (Iar, distanţa tangentei faţă de limita asimptotică a fost, încă din origini, foarte, foarte mică!). O linie de căutare a răspunsului, pentru morala fabulei noastre, ar fi să descifrăm semnificaţia lacrimilor bietului elefant. Ar putea fi, la fel de bine: bucurie, tristeţe, spaimă. Aproape imposibil de stabilit cu certitudine. Abia ştim cîteva lucruri elementare despre cum gîndesc şi simt oamenii. Mai e mult pînă să descifrăm lumea interioară a vieţuitoarelor pe care le instrumentalizăm dorinţelor sau nevoilor noastre tiranice, plăcerilor sau nesăbuinţei care ne caracterizează, în egală măsură.

Cealaltă linie de căutare este să ne întrebăm asupra oamenilor care au făcut posibilă fabula. Asupra rolului pe care morala îl are în viaţa lor.

Einstein credea că doar două lucruri, legate de existenţa omului, sunt infinite: prostia şi Universul. Cu privire la cel de pe urmă, avea însă îndoieli şi bine făcea, deoarece ştiinţa cosmologiei se apropie tot mai sigur, astăzi, de certitudinea că universul nostru este finit. Nu şi prostia! Din păcate, mai este un atribut al "umanităţii" care candidează pentru fotoliul infinitului: răutatea; altfel spus, capacitatea de a mobiliza energie şi efort pentru a face rău, cu bună ştiinţă, semenilor, altor fiinţe sau unor structuri ale lumii care ne înconjoară, deopotrivă fiinţe şi nefiinţe, îngemănate, care ne susţin viaţa. Această nefastă capacitate, exprimată în acţiune, este însoţită fie de bucurie-sadică, fie de remuşcări, fie de o indiferenţă plată. Este istoria prescurtată a tuturor aberaţiilor inumane ale totalitarismelor secolulul abia apus în urma noastră, a tuturor suferinţelor victimelor torturii, tratamentelor inumane, traficului şi exploatării în regim "sclavagist" a celor mai defavorizate social dintre fiinţele umane: copiii şi tinerele femei. Oricare ar fi, însă, adjuvantul, el rămîne exterior şi deloc semnificativ, ca influenţă, asupra capacităţii oamenilor de a-şi utiliza voinţa şi energia pentru a face rău în jur, a strica şi a nărui viaţa din care facem parte, totuşi, cu toţii! Dacă morala poate avea un fundament raţional, acela nu poate fi decît "Respectul absolut pentru Viaţă", ca valoare inalienabilă şi ne-negociabilă, atît pentru lumea omului, cît şi pentru cea din care facem parte. Toate celelalte valori şi reguli ale unei "morale universale" pot fi extrase din şi numai din această rădăcină. Suntem deja în al doilea deceniu al mileniului XXI şi nimeni nu a dus la bun sfîrşit această banală operă de umanizare a omenirii! Cu excepţia budismului, nici o altă mare religie a lumii în care trăim nu proclamă Viaţa, oricare formă a ei, drept valoare universală şi absolută. Cît despre restul spaţiului social, el este supraîncărcat de normativitatea juridică, de munţi de reguli şi norme instituţionale care au suprimat artificial şi detrimental spaţiul moralei, dar nu pentru a construi un edificiu coerent al relaţiilor sociale, ci doar pentru a cîrpi, ici şi colo, pentru a pune o stavilă, ici şi colo, pentru a planta o sperietoare, ici şi colo! De altminteri, această boală a modernităţii tîrzii, supra-normativitatea instituţională, este responsabilă direct de scăderea drastică a respectului pentru norme, în general (efectul de inflaţie!) şi a sugrumării spaţiului rezervat normelor morale, în particular.

La capătul acestui lung şi crunt război pe care modernitatea l-a dus împotriva Moralei şi a moralităţii bazate pe valoarea supremă a Vieţii, lumea descoperă năucită, vorba anonimului fecior al lui Trahanache că, "unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!". Politica şi morala au devenit incompatibile; afacerile şi morala sunt în divorţ irevocabil; comportamentul public şi morala se ignoră, cînd nu se iau de păr; morala şi exercitarea atribuţiilor profesionale au deschis un vast domeniu de "negociere" care pute greu a tîrg şi obor de vite, iar dintre instrumentele care orientează viaţa şi opţiunile individuale, morala este ultimul care mai este vreodată folosit, nu în ultimul rînd pentru că prea puţini mai ştiu citi cadranul acestui tip de busolă! PH-ul amoralităţii şi al imoralităţii societăţii româneşti este crescut, suplimentar, de deceniile experienţelor şi ale experimentelor totalitare care au "fabricat" şi au pretins impunerea unei morale "oficiale", pe cît de rău articulată pe atît de mistificatoare, cu privire la adevărata natură a raporturilor din societate, nu doar în domeniul politic şi al puterii, ci şi în cele speciale, ale credinţei, familiei, educaţiei, relaţiilor interpersonale.

Vestea bună este că încă mai avem ştiri despre "lacrimile de elefant"!

Vestea rea este că Mefistofel avea şi încă are dreptate, în cel mai crunt diagnostic moral pus vreodată omenirii: "Piticul zeu al lumii din tipar nu-şi iese,

Şi ca în prima zi - ciudat din cale-afară este.

El zilele neîndoios şi le-ar trăi mai bine

De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,

Pe care raţiune s-o numească el mai ţine,

Dar căreia folos îi trage numai spre a fi

Mai bestial ca orice bestie-n pustii" (Goethe, Faust).