"NATO 75", acasă la omul de rînd

Trei sferturi de secol reprezintă o viaţă lungă. Pentru o instituţie internaţională este un record. Pentru o alianţă politică şi militară este ceva care ţine de excepţional. Greu de prevăzut şi nu tocmai simplu de explicat şi de înţeles. De ce există NATO şi astăzi, 75 de ani după actul său fondator, într-o lume care, deşi încă seamănă întrucîtva cu cea de atunci, este de fapt radical alta?

Încheierea celui de al doilea război mondial adusese eliminarea Germaniei şi a Japoniei din jocul de putere global. Era însă departe de a fi adus înţelegerea şi pacea pentru toţi şi peste tot. Tensiunile şi competiţia acerbă dintre Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, pe de altă parte, nenumăratele întrebări rămase fără răspuns în privinţa împărţirii zonelor de influenţă, mai ales cele ne-europene, intrarea lumii în era nucleară, soarta Germaniei după implozia politică a celui de al Treilea Reich, toate acestea nu au mai putut fi soluţionate la masa tratativelor. Eforturile făcute de Roosevelt, Churchil, Stalin pentru a conveni împărţirea Europei între Est şi Vest, pentru a determina rolul Uniunii Sovietice în noua ordine a lumii au stors pînă la ultima picătură resursele celor trei lideri, puternic erodaţi atît de efortul de război, cît şi de vîrsta şi bolile ce-i rodeau cu sîrg pe dinăuntru. Geniul strategic al lui Churchil a văzut urmarea. Nu doar că pacea nu se va naşte, natural, din încheierile pe picior ale celui de al doilea război mondial, dar pericolul unei expansiuni sovietice necontrolate în vestul Europei va rămîne acut, iar singurul remediu credibil nu putea fi decît implicarea permanentă şi totală a Statelor Unite în garantarea securităţii trans-atlantice. Aşa s-a născut NATO. În umbra Cortinei de Fier pe care Churchill a anunţat-o şi a văzut-o căzînd peste Europa. La ce era bun NATO? A spus-o simplu, pe înţelesul oricui, unul dintre "locotenenţii" lui Churchill, cel pe care l-a desemnat să deţină primul rolul, altfel modest, de secretar general al NATO, lordul Ismay: să-i ţină pe americani in, adică în Europa, pe ruşi out, adică dincolo de graniţele Europei de vest, iar pe germani down, adică în poziţia "ghiocel". Proiectul a reuşit de minune şi a funcţionat aproape fără fisuri, timp de 50 de ani. Cu cheltuieli enorme dedicate structurii şi infrastructurii militare, clasice şi nucleare, suportate în cea mai mare parte, dar nici pe departe unilateral, de Statele Unite.

De ce ar fi mai greu astăzi, decît acum 75 de ani, să-i ţinem pe americani in, pe ruşi out şi pe nemţi down? Nu, problemele nu provin din faptul că americanii ar avea dificultăţi să susţină singuri efortul militar necesar apărării Europei, nici din faptul că europenii se cam lasă pe tînjală şi nu vor să cheltuie cît ar fi nevoie pentru propria lor securitate, aşa cum bombăne nu chiar fără temei Trump; nici din faptul că Germania şi restul Europei au devenit concurenţi, pe alocuri destul de incomozi pentru Statele Unite, în diferite arii ale economiei globale; nici din faptul că Germania, după reunificare şi retragerea trupelor ruseşti a trecut, politic vorbind, de la poziţia "ghiocelului", la pretenţia de a da direcţia politicii europene şi a relaţiilor strategice cu Rusia; nici din faptul că Rusia a ales pentru prima dată de la încheierea celui de al doilea război mondial să recurgă la agresiune militară, pe scară largă, pentru a retrasa graniţele zonei sale de dominaţie în spaţiul geo-politic al fostei URSS. Desigur, toate acestea contează în ecuaţie, dar temeiul decisiv este unul despre care nu se vorbeşte mai deloc. Pentru că nu este cîtuşi de puţin comod, ori simplu. Pentru că ridică probleme la care nimeni nu ştie, ba chiar nu poate să răspundă, deşi de aceste răspunsuri depinde în cel mai înalt grad securitatea Europei şi a zonei Euro-Atlantice. Iar acesta este factorul nuclear al ecuaţiei de securitate a Europei. După invazia Rusiei în Ucraina, problema modului în care factorul nuclear joacă în soluţia descurajării a devenit critică. În toată perioada războiului rece, calculele strategice şi balanţele de forţe în materie de capacităţi nucleare distructive, deţinute de URSS şi Statele Unite, au făcut posibilă şi credibilă descurajarea. Nu în ultimul rînd, pentru că ea implica, cu toată seriozitatea, folosirea acestor arme în situaţii precis delimitate ale unui posibil conflict militar între URSS şi ţările NATO. Aliaţii europeni care urmau să sufere cele mai grave consecinţe ale unei asemenea desfăşurări conflictuale şi-au asumat acest risc. Americanii, care ştiau că dezlănţuirea capacităţilor nucleare va duce sigur la consecinţe masive şi asupra populaţiei şi a teritoriului lor, şi-au asumat aceste riscuri. Acesta a fost adevăratul preţ al balanţei terorii nucleare şi al descurajării bazată pe existenţa şi posibila folosire a acestor arme. Ei bine, după încheierea războiului rece, reunificarea Germaniei şi retragerea militară sovietică din centrul şi estul Europei, după dizolvarea cortinei de fier, politica, atît cea din SUA, cît mai ales cea din Europa a început să ridice nori tot mai grei încărcaţi de incertitudini asupra temei nucleare. Poziţiile exprimate de Trump în mandatul său prezidenţial reprezintă punctul culminant al acestei evoluţii politice şi de securitate, nedorite şi încărcată de necunoscute pentru viitor. Desigur, cuvintele declaraţiilor oficiale de la sediul NATO, inclusiv cele consemnate acum la Washington cu ocazia aniversării a 75 de ani de existenţă a Tratatului Atlanticului de Nord, nu vor lăsa să se vadă aceste diferenţe. Ele există, însă, iar datorită lor întreaga ecuaţie de securitatea a Europei şi a lumii s-a schimbat radical. Nu în ultimul rînd, Putin ştie asta şi pe asta s-a bazat calculul său pentru decizia agresiunii împotriva Ucrainei. Trei sferturi de secol de la întemeierea sa, cea mai puternică şi longevivă alianţă politică şi militară a lumii şi-a diversificat masiv obiectivele, şi-a lărgit semnificativ componenţa şi aria de relevanţă, acţiune, dar se confruntă cu problema mijloacelor disponibile pentru a face faţă tuturor acestor cerinţe şi, mai ales, cu o ecuaţie politică care, atît în Statele Unite, cît şi în principalele state europene ale Alianţei, generează un grad de nesiguranţă cu privire la soluţiile ce vor fi aplicate în condiţiile critice prevăzute de Art. 5 din Tratat: cazul unui atac armat asupra unuia dintre statele membre. Aici, festivităţile aniversare se încheie, iar de aici înainte ar trebui să înceapă o nouă construcţie politică şi militară capabilă să dea răspunsuri tot atît de clare şi de ferme problemei fundamentale de securitate a lumii euro-atlantice, pe cît au fost cele formulate şi asumate acum 75 de ani.