NEREZONABILUL ÎN AFACERI Frica, dorinţa şi speranţa în contracte

O cantitate uriaşă de bani este creată şi utilizată pe "temelia" unor pariuri. Spre exemplu, aşa-numitul credit default swap (CDS) înseamnă schimbul de risc de neplată (faliment) şi este un contract în care unul dintre jucători pariază că debitorul va da faliment, iar celălalt jucător pariază că, dimpotrivă, debitorul nu va da faliment. Unul speră, celălalt se teme că debitorul va da faliment. Schimbul unei speranţe cu o temere este un contract în care mobilul, causa finalis, este entuziasmul sau, după caz, panica de care sunt cuprinşi jucătorii. Aceste operaţiuni se efectuează în mod organizat, industrial, prin intermediari profesionişti, care primesc un comision de la ambii jucători. Ce este, deci, CDS-ul dacă nu o speculaţie a emoţiei, a fricii de faliment? Persoana debitorului al cărui faliment este pus la mezat, pe masa de poker, nu contează, el fiind transformat într-o cifră şi un standard şi pus într-un pachet împreună cu debitori similari şi "securitizat" pentru a fi circularizat sub forma unui portofoliu. Toată lumea cumpără aceste pariuri frumos ambalate: bănci, fonduri de investiţii, inclusiv cele suverane, fonduri de pensii şi societăţi de asigurări, universităţi etc. Această efervescenţă face din aceste pariuri o marfă prea puţină pentru a satisface tuturor pofta de profit sau nevoia de siguranţă a investiţiei, ceea ce le duce preţul în tavan. Culmea prudenţei şi a ştiinţei economice este că CDS-urile măsoară sănătatea financiară şi credibilitatea economică. Agenţiile de rating clasifică actorii mari ai economiei după punctajul aferent acestor CDS-uri. Dacă ne uităm la conceptele de bearish (cumpărătorii închid poziţiile short pentru a nu pierde bani, căci preţurile au urcat) şi de bull (cumpărătorii închid poziţiile long pentru a-şi limita pierderile, căci preţurile au scăzut), proprii speculaţiilor la bursă, de tipul tranzacţiilor în marjă şi al short selling (vânzări în lipsă), vom observa că ele se caracterizează prin faptul că sunt dominate de panică, de emoţionalitate, de teamă, toate acestea fiind alimentate de punctajele care se acordă de agenţiile de rating (punctaje care au în vedere din ce în ce mai mult şi mai aberant CDS-urile). Iar aceste emoţii sunt monetizate şi speculate de dealerii jocului de poker. Grav este că nu doar simplii particulari sunt obiectul acestor pariuri securitizate, ci şi statele sau comunităţile locale ori instituţiile publice, naţionale sau internaţionale. Nu are importanţă că e vorba de întreprinderi globale sau de state. Un CDS de 200 de puncte poate însemna pentru România investment grade ("poţi cumpăra"), în timp ce un CDS de 500 de puncte poate însemna junk ("vinde şi fugi cât mai repede"). Pe aceste baze iraţionale, sistemul financiar global s-a deplasat în mod periculos către comportamentul tipic al speculatorilor la bursă şi al cartoforilor. Azimutul unei lumi întregi este fixat de nişte pariori dependenţi de jocuri de noroc.

În ultima vreme, sistemul financiar global experimentează încă două tehnici care par foarte inteligente şi "inovative", dar care au fost de neconceput în toată istoria de câteva mii de ani a creditului:

(i) transformarea depozitului bancar în acţiuni emise de bancă, fără ca deponentul să fie implicat, fără ca vreo instanţă să o impună şi fără că motivaţia acesteia să fie transparentă; în limbaj corporatist bancar, admirabila tehnică de restructurare financiară utilizată în minunata lume nouă se numeşte bail-in şi este impusă prin directive europene; acest instrument al terorii financiare este nimic altceva decât o dare în plată unilateral impusă de bancă tuturor deponenţilor de fonduri în acea bancă;

(ii) dobânzile real negative: în loc ca depozitul bancar să fie remunerat, adică banca să plătească deponentului o dobândă, un preţ al folosirii banilor deponentului pentru a-şi putea păstra banii în bancă, deponentul este cel ce va trebui să plătească băncii o remuneraţie; deponentul este cel care plăteşte băncii pentru gestul mărinimos al acesteia de a-i utiliza banii pentru a da credite cu dobândă şi, eventual, pentru gestul (ne)smerit de a se salva de la faliment prin bail-in; iar oamenii îşi ţin banii în bănci de frica de a nu fi tâlhăriţi sau prădaţi de hoţi.

Toate aceste asemenea contracte şi instrumente care sunt impuse populaţiei, instituţiilor publice şi întreprinderilor, altele decât băncile, sunt fundate pe emoţii negative: frică, panică, teroare.

De ce ni se impun aceste contracte atât de iraţionale? Pentru că ei pot. Exact cum naziştii îi obligau la muncă forţată, "eliberatoare", şi, ulterior, îi gazau, pe rezidenţii de la Auschwitz şi Birkenau. Pentru că instituţiile financiare sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze şi pentru că aceste instituţii au creat atât de mulţi bani fără echivalent economic real şi au primit atât de mulţi bani aruncaţi din elicopter de băncile centrale, încât nu mai au ce face cu banii. Ca în povestea unui Midas post-modern şi diabolic, tot ceea ce aceste instituţii ating se transformă în bani, care ţin loc şi de marfă, şi de elixir. Dacă analiştii şi politicienii cer explicaţii, frica, panica, iraţionala raportare la apocalipse financiare zilnice (ceea ce, desigur, generează teroare), sunt singurele "explicaţii" pe care aceste instituţii şi birocraţii lor le dau. Mitul construit de aceşti vestitori ai apocalipsei noastre de zi cu zi, mit după care oamenii obişnuiţi, care au depozite în bănci mai mici de 100 de mii de euro, nu ar trebui să se teamă de bail-in, căci statul garantează acest depozit minim, şi nu ar trebui să se teamă nici de dobânzile negative, pentru că acestea ar afecta numai bogaţii, este un mit fals. Fondurile de pensii, asigurările de sănătate, şcolile, spitalele, universităţile, întreprinderile generatoare de locuri de muncă - toate au bani în bancă, pentru că în lumea de azi banii nu mai pot fi tezaurizaţi, iar plăţile nu mai pot fi făcute cash, ci exclusiv prin bancă, iar aceşti bani sunt, indirect, bani ai simplilor particulari, ei fiind în pericol de erodare a valorii prin dobânzi negative sau de confiscare prin bail-in. Pierderile generate de exuberanţa iraţională şi de entuziasmul iresponsabil de a contracta sunt, la final, trecute în contul particularilor, că doar ei sunt mulţi şi indistincţi. Şi, desigur, nepricepuţi.

Dobânzile negative, aruncarea banilor din elicopter (aşa-numita politică de quantitative easing prin intermediul căreia băncile centrale creează bani suplimentari cu care cumpără obligaţiuni şi titluri ipotecare de la bănci, fără a cere rambursarea acelor obligaţiuni sau ipoteci), împachetarea unor debitori în portofolii securitizate de titluri construite pe un pariu originat pe falimentul debitorilor, toate acestea sunt probe ale şocantei rupturi între operaţiunea bănească şi faptul economic. Dacă ai cumpărat un pix cu un leu, poţi fi cât de cât convins că acel leu este valoarea de întrebuinţare a acelui pix. Dar când pixul acela trebuie plătit de vânzător şi nu de cumpărător (aşa cum se întâmplă în cazul dobânzilor negative) şi când pixul acela este plătit cu 50 de lei, doar pentru că cineva, din zborul elicopterului, a aruncat cu bani în cumpărător, banul nu mai are sens, căci îşi pierde funcţia de echivalent al valorii. Banii stratificaţi ca foile de ceapă care acoperă un miez mărunt, originar, care, în substanţă sa, se dovedeşte a fi un pariu, un joc de poker între un jucător entuziast şi un altul panicard, nu mai dau decât aparenţa unei legume oneste, respectabile. Ceapa, oricum, este lacrimogenă în mod natural. Ce va fi când cumpărătorul va fi descoperit că miezul de care s-au prins foile de ceapă este o iluzie, un fals? Lacrimile nu vor mai avea o cauză fizică, ci una emoţională, mult mai puternică şi mai remanentă.

Teoria economică, macroeconomia, în genere, cu toate premiile Nobel acordate pentru mari realizări în aceste ştiinţe, dar mai ales aşa-zisa macro-prudenţialitate, au ajuns să funcţioneze mai rău ca astrologia (1). Christine Lagarde, şefa FMI, nu are remuşcări când spune că practica globală a dobânzilor negative este un experiment, un instrument economic "destul de nou", pentru evaluarea efectelor căruia e nevoie de mai mult timp. Nicio raţiune, aşadar, nu stă la baza acestui comportament contractual experimental. Doar aşteptare, doar dorinţa de a avea efecte bune şi de a evita efectele proaste (wishfull thinking). Exact ca în povestea drobului de sare. Iar acest grup restrâns de funcţionari şi birocraţi, lucrători direcţi sau indirecţi ai instituţiilor financiare cărora le repugnă democraţia şi care ne spun ce să facem, ce să mâncăm, cum să gândim şi pentru cine să votăm, nu îşi pun pielea în joc, rămânând în afara regulilor responsabilităţii (2).

Din 2000 până în prezent, cantitatea de bani creată ca urmare a simplului fapt juridic al împrumutului a ajuns să reprezinte 97% din masa monetară globală, doar restul de 3% având un echivalent într-un fapt economic real. Aceasta nu este o simplă bulă inflaţionistă, ci o acumulare de fluid atât de voluminos într-un spaţiu atât de mic şi granituit de un perete atât de subţire încât o spargere a acestui enorm cazan sub presiune ar putea însemna un tsunami de 200 de metri înălţime. Spargerea bruscă sau dezumflarea acestei bule ar determina colapsul generalizat al agenţilor economici care au funcţionat exclusiv pe "fundamentul" speranţei în creşterea bulei. Teama de acest eveniment este motivul absolut iraţional care determină marile contracte la nivel global, şi nicidecum legile economice sau raţionalitatea.

Dar poate că analiza emoţionalităţii la nivel macro sau la nivel global este prea departe de viaţa de zi cu zi a simplului particular sau a profesionistului. Pădurea poate arată într-un fel care să te facă să ratezi aspectul şi "comportamentul" copacilor. Dacă revenim la nivelul solului, vom constata că tot emoţia şi iraţionalul ne ghidează comportamentul contractual şi în contractele curente. Consumăm pentru că suntem nevoiţi să o facem: voinţa noastră este anihilată, limitată sau alterată de această nevoie. Contractăm pentru că suntem în panică şi vrem să salvăm ceva ori să evităm o pierdere. Cumpărăm sau vindem pentru că trebuie să consumăm, trebuie să călătorim, trebuie să ne îmbrăcăm. Unii dintre noi merg la shopping pentru a se linişti sau, după caz, pentru că nu se pot abţine. Se fac şi filme cu această temă ...

Dar mai simplu ar fi să luăm nişte exemple concrete. Să ne gândim cât de mult ne-am dorit să avem propria casă, cuibul în care să ne vedem de propria viaţă, la distanţă de părinţi (în naraţiunea pe care singuri ne-o construim sau pe care ne-o livrează profesioniştii advertising-ului, a sta cu părinţii e răul suprem) şi, de asemenea, cât de mult ne-am dorit să avem propria maşină nouă, dar neapărat acea maşină pentru care la tv se rulează reclame întodeauna asezonate cu personaje feminine spectaculoase. În cazul fericit în care am avut lichidităţi proprii pentru aceste achiziţii, în 2-3 săptămâni ne-am obişnuit cu casa şi maşina (inclusiv cu ideea că maşină, chiar dacă are un preţ imposibil, nu vine niciodată, dar niciodată, la pachet cu personajul feminin spectaculos din reclamă; şi, totuşi, ce păcat...). De fapt, entuziasmul cumpărării trece atât de repede şi de complet încât ajungem să ne întrebăm: oare ce-o fi fost în capul nostru? Ce era atât de special la aceste achiziţii, din moment ce lucrurile achiziţionate sunt obişnuite, deci plictisitoare? Explicaţia poate fi relativ simplă, dacă facem comparaţia cu perioada de după Crăciun - în aşteptarea Sărbătorilor de iarnă şi în preajma Crăciunului, toată lumea este exuberantă pentru că toată lumea aşteaptă Crăciunul, ceea ce determină atenţia sau acceptarea pentru muzica specifică de sărbători (absolut redundantă în acea perioadă şi aproape de neascultat în altă perioadă a anului), admiraţia bucuroasă a decoraţiilor, a luminilor, a moşilor şi a elfilor (mai ales a elf-elor, care nu se mai îmbracă în stacojiu, ci în albastru...) de prin supermarket şi, desigur, entuziasmul cumpărăturilor. Cei ce se ocupă cu advertising-ul ştiu asta şi, desigur, ne alimentează acest entuziasm, ne stimulează neurologic şi comportamental ca să cumpărăm şi ne "învaţă" cât de nefericiţi putem fi dacă nu consumăm. Imediat după Crăciun, însă, muzica specifică nu mai sună atât de plăcut, decoraţiile şi luminile par banale sau redundante, moşii, crăciuniţele şi elfii devin inadecvaţi, iar cumpărăturile de Crăciun se revelă ca lucruri inutile şi costisitoare. Mai grav este cazul - frecvent întâlnit - în care acea "casă a viselor" şi acea maşină de basm sunt achiziţionate pe credit. După cele 2-3 săptămâni de cădere în obişnuit, urmează conştientizarea ratelor. Dacă acel credit e şi cu perioadă de graţie, să zicem, de 6 luni sau de un an, conştientizarea ratelor se întâmplă mai târziu, dar este cu mult mai dureroasă. Odată cu ratele se conştientizează şi canalizarea propriei dorinţe şi chiar manipularea. Eroul din vis sau cel din basm, cumpărătorul pe credit, a fost canalizat în dorinţa sa, a fost manipulat. Nu a făcut o alegere raţională. Doar că această conştientizare este tardivă. Acel erou din naraţiunea ticluită pentru a canaliza dorinţa şi a manipula simţurile, nu (mai) este decât un simplu debitor. Iar debitorul este cel care trebuie să răspundă pentru datorii cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, veniturile sale fiind grevate de această răspundere la nesfârşit. Din acel moment al probabilei imposibilităţi de plată, care poate veni indiferent dacă opţiunea contractuală a fost raţională sau emoţională, achiziţiile de vis, investiţiile în lucruri palpabile sau în iluzii, consumul entuziast, dar fără legătură cu nevoi reale, nu mai pot fi plătite în rate şi devin ostile. Toate contractele ulterioare, toate opţiunile ulterioare ale fostului erou (închipuit), sunt grevate de această ostilitate.