Nici măcar nu ne mai este ruşine?!

E destul de riscant să bagi mâna în foc, atunci când doar o dată pe săptămână ţi se oferă ocazia să te pronunţi asupra "subiectului cel mai interesant", că opţiunea ta este într-adevăr cea mai inspirată. Dincolo de inevitabilul subiectivism, există o scală la care raportăm cu toţii evenimentele la care suntem martori (şi, slavă Domnului! nu ducem lipsă de "evenimente") şi rezultatele, de multe ori, apar într-o desăvârşită dispersie. Simt nevoia acestor sumare precizări pentru a-mi revendica dreptul ca, dintr-o săptămână în care "platformiştii" au anunţat naşterea PLD, în care PSD a trecut printr-un Congres extraordinar, în care disputele pentru configuraţia guvernului sunt departe de a se fi încheiat, eu să mă opresc asupra unor secvenţe difuzate de TVR şi TVR Internaţional, în principala ediţie a Jurnalului, în data de 9 decembrie 2006. Reportajul, fără titlul pus de redacţia de Actualităţi a TVR: "Vin americanii", ar fi trecut aproape neobservat, fără să trezească nicio atenţie deosebită. În fond, oricât ar fi fost de respingătoare în murdăria şi mizeria lor, nu era vorba decât de o suită de imagini pe care am ajuns să le percepem deja sub semnul cotidianului şi dacă mai adăugăm că ele au fost filmate în interiorul unui spital judeţean, atunci chiar că nimic nu ar mai fi de spus. Şi totuşi.

Locaţia în care s-a deplasat echipa de reportaj a televiziunii române nu este alta decât spitalul judeţean Constanţa, secţia de endocrinologie, care urmează să fie pusă la dispoziţia soldaţilor americani care se vor antrena în zonă. În fapt, ziariştii români au însoţit grupul de reprezentanţi militari ai ambasadei americane la Bucureşti, care a vrut să verifice condiţiile de care se vor bucura infanteriştii şi aviatorii americani, în situaţia în care vor avea nevoie de asistenţă medicală. Rezultatul vizitei este cuprins într-un singur cuvânt: ŞOC! "Am fost şocaţi când am intrat şi am văzut dotările medicale sau toaletele. Aşa ceva se putea întâlni în SUA acum 75 sau chiar 100 de ani" - a sunat declaraţia de presă a consilierului ambasadei americane. Ce a produs un asemenea impact asupra unor oameni care, cu siguranţă, au trecut prin multe încercări la viaţa lor? Grupurile sanitare nu sunt în stare de funcţionare, după întrebuinţare trebuie să se arunce apă cu căldarea în wc-uri; căldură nu există în grupul sanitar; duşurile nu funcţionează; faianţa de pe pereţi este căzută; ţevile sunt mâncate de rugină şi multe sunt desprinse din legături etc., etc., etc. Faţă de cele de mai sus, autorităţile statului Alabama au decis să modernizeze, pe cheltuielile lor, câteva zeci de milioane de dolari, mai multe secţii din spitalul constănţean, iar Guvernul american va investi nu mai puţin de 34 de milioane de dolari în reamenajarea clădirilor fostei unităţi de infanterie din Mihail Kogălniceanu.

Nu exclud ideea ca cineva, citind rândurile de mai sus, să aprecieze că autorităţile româ-ne au făcut o bună afacere, că au ştiut să ia banii americanilor şi că pe viitor oricine vine aici să ştie că trebuie să plătească.

Personal, eu cred că este expresia uneia din ultimele trepte pe care poate coborî fiinţa omenească în drumul ireversibil spre abrutizare. După cum bine se ştie, România nu a fost singura ţară care s-a bătut pe câştigarea cărţii cazării soldaţilor americani în zonă. Meciul cu Bulgaria s-a jucat până în ultima clipă şi desemnarea noastră în câştigători a fost primită cu ovaţii şi multe satis-facţii. Tot ce mai urma să facem era pregătirea, atât cât ne stă în puteri, a unor condiţii în care soldatul american să se simtă (cât de cât) ca la el acasă şi să nu ajungă să aibă coşmaruri că a fost teleportat peste noapte, ca deţinut, în baza de la Guantanamo. Cabinetele medicale, spaţiile sanitare nu se puteau număra decât printre priorităţi. În locul unor condiţii omeneşti, de civilizaţie proprie secolului XXI, reprezentaţii SUA s-au trezit azvârliţi, într-un coşmaresc tunel al timpului, în urmă cu o sută de ani. Adică în mizeria şi în putoarea în care noi nato-iştii, noi, de la 1 ianuarie 2007, europeniştii ne ducem azi zilele. Este treaba noas-tră. Este măsura capacităţilor de care suntem în stare. Dar o minimă şi obligatorie decenţă, în măsura în care ar mai fi existat aşa ceva, ne-ar fi obligat să facem şi pe dracu" în patru şi, într-o rezervaţie de câteva sute de metri, să fi amenajat un colţ de normalitate. Nu am fost în stare. Sau nici măcar nu ne-am propus. Nuanţele nici nu-şi mai au locul. Iar întrebarea: "Nici măcar nu ne mai este ruşine?!" nu mai poate fi decât retorică. Răspunsul îl cunoaştem foarte bine.