Nisip şi scoici

A fost odată ca niciodată, pe cînd FSN-ul se potcovea cu 99 de ocale de fier şi tot sărea de 66 procente în alegeri, a fost deci o vreme a exploziei de partide. Prima lege în materie, după Decembrie 1989, prevedea ceva mai puţin de 300 de semnături şi o decizie a unui tribunal local pentru a înregistra un partid. Şi am avut la un moment dat peste 200. Perioada romantică s-a sfîrşit, însă, repede şi lumea a înţeles că în faţa molohului FSN nu poate sta decît o formaţiune la fel de puternică. Şi pentru că nu s-a găsit una, s-a realizat o alianţă, CDR, care avea să şi cîştige ceva mai tîrziu alegerile din 2000. După momentul iniţial, apariţia de noi partide a fost în bună parte istoria frîngerii de rămurele din trunchiul fostului FSN. La început a fost PD-ul lui Roman, care a îndrăznit să încalce legea de fier a "unităţii de nezdruncinat a partidului-stat". A urmat ApR, care a mai smuls o aşchie. După care hemoragia s-a oprit.

A doua etapă istorică a elanului de a inventa partide este de dată mai recentă şi are loc pe fondul dezastrului lăsat de guvernarea CDR pe partea dreaptă a eşichierului românesc. Puţin înainte de scadenţa ultimelor alegeri, tot felul de partide de buzunar şi-au făcut apariţia, unele pentru a spori confuzia sau a juca rolul de iepuri pentru marii alergători, altele în încercarea de a relansa persoane şi personalităţi în jocul politic. Toate s-au scufundat ca nişte bărci de hîrtie, la prima ciocnire cu realitatea dură a competiţiei pentru voturi pe care o creează marile maşinării de partid care au acaparat spaţiul politic românesc. Rezultatul, în parlament au fost alese două alianţe: PSD-PUR şi PNL-PD, plus UDMR, ea însăşi o alianţă de organizaţii politice.

Apariţia unui nou partid în acest peisaj care se circumscrie tot mai evident logicii binare este, din multe puncte de vedere, o "ciudăţenie". Pare să iasă din tipare. Partidul Initiaţivei Naţionale poate fi, la limită, considerat tot o rămurică desprinsă din corpul FSN, dacă ne gîndim că ruta politică a liderului noului partid este PDSR-PD-PIN. Scenariul, însă, nu este acelaşi. Cînd a plecat din PSD, Cozmin Guşă a făcut-o singur, fără să provoace o cîtuşi de mică ruptură. Abia la desprinderea de PD s-a produs o migraţie, de trei persoane, devenite acum liderii necontestaţi ai noului partid.

Dacă nu scenariul clasic al rupturii, ce altceva ar mai putea motiva crearea noului partid?

Un răspuns posibil, atît de vînturat la nivelul discuţiilor de cafenea politică, înaintea şi chiar după ultimele alegeri, este celebra "a treia cale". Un termen creat de A. Giddens pentru uzul favoritului său politic, T. Blair, care avea de explicat tradiţionaliştilor laburişti de ce a îmbrăţişat un program tipic liberal. Că situaţia din România nu are nimic de a face cu contextul politic britanic în care a fost creată sintagma este evident pentru oricine, iar încercarea de a pune aşa-zisa a treia cale între "capitalism" şi "socialism" era deja moartă de mult, încă dinaintea căderii zidului Berlinului.

Dacă nici a treia cale nu e, atunci o fi ceva în program care să justifice tocmai acum efortul de a crea un nou partid. Să convingi 25.000 de membri fondatori din 18 judeţe că e nevoie de un nou partid în doar cîteva săptămîni este un real tur de forţă. Pe conţinut tot ce găseşti e, însă, varză... mărunt tocată. Schimbarea clasei politice, ca obiectiv politic, presupune un răspuns clar la întrebarea pe cine să schimbi cu cine şi pe ce criterii. Singurul răspuns formulat la noi din Decembrie "89 pînă azi este celebrul Punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Azi, textul mai are doar o valoare istorică. Cea mai mare parte a figurilor şi a faunei politice marcante de la Adrian Năstase la Adriean Videanu şi de la Marian Vanghelie la Traian Băsescu ar trece fără probleme de sita punctului 8! Programul noului partid nu dă nici un criteriu, aşa că schimbarea vizată rămîne un mister. Cît despre întărirea instituţiilor statului, eu unul aş prefera ca înainte să fie întărite să fie dărîmate, că de reformat nu se lasă reformate cu nici un chip. Ce a ieşit dintr-o justiţie care a fost întărită înainte de a fi reformată se vede azi cu vîrf şi îndesat!

Cum ambiţiile ideologice au fost decartate de la început de liderii noului partid, după declaraţiile oficiale el nu este nici de dreapta, nici de stînga, ci pur pragmatic, întrebarea noastră stăruie, fără răspuns: de ce a fost creat acest partid?

Un răspuns posibil ar fi: pentru a satisface orgoliile noului lider, ce nu se mai puteau împăca cu eternul loc doi, ce-i părea rezervat de soartă. Nu l-a mulţumit în PSD, nu l-a primit în PD, mai ales după succesul în alegeri, ce-i mai rămînea unui spirit dornic de afirmare: un partid propriu în care să fie şi nr.1 şi nr.2. Dacă este aşa, noul partid nu este decît un alt castel de nisip ce se va dărîma la atingerea primului val electoral.

Această banală explicaţie se loveşte de un singur impediment, o altă întrebare: cine dă atîţia bani pe orgoliile lui Cozmin Guşă şi pe o construcţie gata să se evapore, de îndată ce a fost creată? Pentru că un partid, în ziua de azi, costă o avere, fie şi numai ca să-l pui pe lista oficială şi să-l menţii în viaţă pînă la viitoarele alegeri. Din această perspectivă noul partid seamănă mai degrabă cu o scoică goală, care îşi aşteaptă locatarul. Rămîne să vedem cine a creat-o de fapt şi pentru cine?