Notarii, maşină de tipărit bani

Guvernările şi mi­niştrii se schimbă, dar legislaţia care sfidează prin­cipiul concurenţei continuă să căptuşească buzunarele notarilor publici. Probabil că nu există un exemplu mai elocvent de legislaţie anticompetitivă decât cel pe baza căruia funcţionează profesia de notar. Cu ajutorul legislaţiei, notarii îşi fixează preţurile serviciilor notariale, deţin monopol aproape total asupra serviciilor oferite şi exercită un control strict asupra intrării în profesie. Ca o apreciere generală, orice lege trebuie să îndeplinească un criteriu esenţial, trebuie să treacă testul interesului public.

Este important de remarcat că doar legea trebuie să treacă acest test, cei la care se face referinţă în legislaţie nu pot fi condamnaţi nici măcar moral pentru urmărirea obiectivului de a-şi maximaliza beneficiile (veniturile) sub protecţia sau interpretarea legii.

În consecinţă, cu toate că legislaţia referitoare la notari a fost propusă şi probabil elaborată de Uniunea Naţională a Notarilor Publici, acest lucru nu li se poate imputa deoarece obiectivul oricărui individ, organizaţie sau asociaţie este limitat la interesul personal şi nu există obligativitatea de a ţine cont de interesul public.

Cel care are obligaţia şi este mandatat de electorat ca în exercitarea puterii să foloseas­că primordial criteriul interesului public este legiuitorul. În acest caz legiuitorul este minis­trul Justiţiei, pe baza articolului 28, alin 2, lit c. din Legea Notarilor Publici.

Iată ce spune articolul 1 din Ordinul Ministrului Justiţiei referitor la tarifele de onorarii ale notarilor publici: "Onorariile pentru serviciile prestate de notarii publici se stabilesc de către Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, cu aprobarea ministrului Justiţiei. Pentru toate operaţiunile notariale onorariile sunt mi­nimale, iar notarii nu vor putea încasa onorarii mai mici".

În cazuri rare se poate argumenta în favoarea fixării unui nivel maxim al preţurilor, dar nu există un argument raţional pentru a fixa nivelul minim, acest lucru însemnând negarea principiului concurenţei care este condiţia esenţială a economiei de piaţă.

Pentru cei iniţiaţi, trebuie să menţionez că există totuşi şi o excepţie unde se invocă interesul public pentru un preţ minim - salariul minim. Acest lucru însă nu face obiectivul discuţiei noastre.

Întrucât în argumentele de mai sus am invocat obligaţiile legiuitorului, nu pot să ignor autoritatea care este obligată să vegheze asupra funcţionării economiei pe bază competitivă şi să sancţioneze orice îngrădire a principiului concurenţei.

Mă întreb unde a fost Consiliul Concurenţei în toţi aceşti ani şi de ce a tolerat actul de eliminare a concurenţei în activitatea notarială.

Întrucât mi-am propus să investigez activitatea notarială într-o serie de articole, pentru astăzi mă voi mărgini la un singur exemplu pentru a demonstra puterea notarilor de a extrage bani din buzunarul cetăţeanului.

Să presupunem că doresc să cumpăr casa unui prieten sau a unei rude apropiate. Acest fapt poate presupune că nu am nevoie de măsurile asigurătorii pe care în mod normal trebuie să le investighezi într-o tranzacţie imobiliară.

Tot ce îşi doresc cumpărătorul şi vânzătorul este schimbarea actului de proprietate respectând legea în ce priveşte taxele aferente transferului de proprietate. Deci ar fi normal să ne putem duce la Oficiul de Cadastru pentru a efectua transferul de proprietate.

Acest lucru nu este însă posibil în România! Dacă ai un proces, nu este obligatoriu să foloseşti un avocat, îţi este permis să te reprezinţi singur.

În cazul transferului de proprietate, este obligatoriu să treci pe la Biroul notarului public. Acesta, cu mare amabilitate, va face un calcul bazat pe preţul de vânzare al proprietăţii, din care să rezulte onorariul minim şi obligatoriu (prin lege) al notarului. Desigur există şi obligaţia notarului ca un procent din onorariu să intre în buzunarul Uniunii Notarilor Publici.

Cetăţeanul trebuie să ignore faptul că notarul îi oferă un serviciu aproape inutil (care ar putea fi oferit de Oficiul cadastrului) al cărui rezultat este producerea unui document standard, la un preţ exorbitant pentru serviciul oferit.

De exemplu, la o valoare de 100.000 euro, onorariul notarului inclusiv TVA este de aproximativ 4.600 lei noi (1500 de euro).

Personal, ca un om care am făcut tranzacţii imobiliare în străinătate, chiar în cazul în care aş fi cerut notarului să facă toate diligenţele necesare, preţul mi se pare exagerat.

Cum se poate argumenta că o asemenea tranzacţie obligatorie serveşte interesul public?

Desigur, notarul poate argumenta că trebuie să fie în interesul public ca el să-şi căptuşească buzunarele, din moment ce reprezentanţii aleşi de popor au hotărât aşa.

Şi eu pot să observ că Uniunea Notarilor Publici a avut o contribuţie efectivă la obiectivul Primarului Capitalei care a declarat că Bucureştiul va deveni o adevărată capitală europeană.

Clădirile Uniunii Notarilor Publici sunt într-adevăr la nivelul marilor capitale europene, deci interesul public este servit !?