Notorietatea creşte cota

La 13 septembrie, acum o săptămâ­nă, Emil Ciocoiu a împlinit 70 de ani. Este pictor român, născut în Gorj şi absolvent de institut de Bucureşti, stabilit în 1980 în Germania, mai exact la Aachen. În tot acest timp a realizat o operă profundă şi impresionantă, a expus în spaţii prestigioase din întreaga lume. Horea Paştina are fix cu doi ani mai mult. Este unul dintre cei mai sensibili şi apreciaţi artişti români ai momentului. Semnificativ mai puţini ani a împlinit sculptoriţa Reka Csapo Dup, şi ea printre performerii contemporani ai domeniului său, femei în sculptură. Lucrări realizate de aceşti artişti au apărut în licitaţii, dar esenţialul se produce, totuşi, în galerii. Sau în atelierele proprii, pentru că sunt contemporani şi mari.

În această zi, Spiru Vergulescu ar fi împlinit 84 de ani. S-a oprit, însă, la 73, în 2007. Cunoaştem peisajele sale de visare urbană, ca o poveste cu două personaje, artistul şi soţia sa, Gunka, care, lipsită de vedere, simţea ca nimeni altcineva ceea ce soţul său, pictorul, imagina pe pânză. Recent, la o licitaţie Artmark a fost vândută o colecţie de suflet dedicată în exclusivitate lui Spiru Vergulescu, adunată în timp, poveste cu poveste, de Pompilia Dumitrescu, prea repede şi nedrept plecată dintre noi. Marin Petre Constantin este pictorul Târgoviştei, dar şi al uneia dintre cele mai puternice picturi, "1907". Acum ar fi împlinit 93 de ani. Pare mult, ne trimite cu gândul la centenarul care vine, dar până anul trecut puteam să îi strângem mâna. A plecat fără ca verva să îi obosească, în timp ce, la Bucureşti, lucrările sale erau pe simeze.

Nu este cursul mic de matematică, cronologie şi evidenţă a artiştilor, ci o atentă aplecare asupra vieţii celor ce creează operele pe care le vindem şi cumpărăm pe piaţa de artă. Viaţa unui om este marcată de două mari cifre, de doi ani, cel al naşterii şi cel al morţii. Un istoric nu se opreşte aici, mai vrea ziua şi luna, ba chiar şi locul celor două evenimente capitale, şi, mai ales, vrea să ştie tot ce s-a întâmplat între aceşti doi ani. Dacă ştim când şi ce a trăit un artist, îl înţelegem mai bine, şi pe el şi arta lui. Facem comparaţii şi, în funcţie de constatări, îl ridicăm sau chiar îl coborâm, în ochii şi în aprecierile noastre. Pricepem de unde îi vin culorile şi ideile, îi conturăm mai bine originalitatea, ajungem să îl cunoaştem de parcă l-am fi cunos­cut, adică întâlnit vreodată.

Desigur, avem situaţii când una dintre cifre nu este cunoscută, şi punem semnul întrebării. Ori l-am aflat la bătrâneţe, când lucrurile devin mai vizibile, mai organizate, ori a dispărut din scena publică şi nimeni nu ştie ce s-a mai întâmplat cu res­pectivul artist. Sau, mai trist, ne-am grăbit să îl uităm, să-l dăm de o parte din calea noastră, să îl evităm în puţinele şi destul de slabele enciclopedii şi dicţionare dedicate artei plastice româneşti. Inacceptabil este ca acest semn al întrebării să fie pus atunci când vorbim de persoa­ne aflate în viaţă. Şi absolut penibil este când mai tinerii organizărilor de vânzări şi ai comunicării din piaţa de artă se grăbesc să se întrebe când o fi murit artistul aflat încă în viaţă, deşi o matematică elementară le-ar fi arătat, pentru aceştia, o vârstă deloc imposibilă, 70 sau chiar 80 de ani. Pe lângă acest "cumplit meşteşug de tâmpenie", vorba lui Alecsandri, un astfel de gest este total lipsit de eleganţă faţă de marii noştri artişti pe care nu ştim să îi apreciem, dar ne întrebăm cum de n-au dat colţul, încă.

De ce este important să ştim datele biografice ale unui artist? Pe noi ne interesează mai ales din perspectiva stabilirii preţului sau a cotei. Un artist cunoscut este mai scump. Simpla concentrare pe existenţa sa face bine vizibilităţii, deci creşte preţul. Când mai ştim şi lucruri despre el, când devine "ăla care", deja este celebru şi contorul duce preţul în sus. Unui artist cunoscut îi creşte cota, în timp ce un nume care nu ne spune nimic de la început, nu are şanse să se dea. Când piaţa de artă rămâne descoperită în faţa ofertei de cumpărare, lipsa datelor de stare civilă reprezintă primul pas spre exteriorul zonei de achiziţii.

Un artist cunoscut ne place, parcă, mai mult, ne este mai simpatic, este dintre ai noştri, din lumea şi sfera noastră. Marii colecţionari, mai ales românii, au dezvoltat relaţii directe cu artiştii colecţionaţi, majoritatea lor în muzee. E drept că şi dădeau bani serios pe opera lor, colecţiile lor sunt muzee în toată firea sau sunt de-a dreptul în muzee. Sau au fost, până le-au vidat dările şi retrocedările. Marii colecţionari au pline jurnalele de amintiri cu artişti şi povestea fiecărei piese din colecţie. În ultimul timp s-a înţeles că aceste poveşti sus­ţin preţul şi cota, răspunzând dorinţei colecţionarului de a-l cunoaşte pe autor, cel puţin prin aceste amintiri. De aceea, şi licitaţiile unde se propun colecţii întregi sunt mai puţin aglomerate dar mai bogate, mai frumoase şi mai luminoase. Se constituie ele însele în evenimente culturale, pentru că ne oferă ocazia de a vorbi despre artişti şi de a-i cunoaşte mai bine. O astfel de ocazie este oferită de centenarul naşterii sau al morţii artiştilor, de ani rotunzi, cu 0 sau 5 în coadă. Sunt pretexte pentru a readuce în atenţie viaţa şi străduinţa creatorilor, dar, deşi dăm semne că am înţeles tehnologia, încă suntem departe de viaţa adevărată, din Occident, când orice ocazie este bună pentru a evoca un creator şi opera sa care sigur va fi mai vizibilă, mai căutată, mai licitată.

Singurul centenar bio-artistic din acest an în care sărbătorim centenarul României Mari este cel al pictorului de origine maghiară din Româ­nia, Abodi Nagy Bela, ca să respectăm topica maghiară a numelui, cu numele de familie mai întâi. S-a născut la 13 iulie 1918, în localitatea Eliseni din Harghita, în vremuri atât de tulburi încât vezi doar incertitudine, încrâncenare, moarte şi fum. Sursele maghiare dau exclusiv numele de atunci al localităţii, Szekelyszenterzsebet, adică Sfânta Elisabeta Secuiască. De fapt, informaţiile despre Bela Nagy Abodi sunt covârşitor în limba maghiară. În limba română ar trebui să fie documentele de studii, patru ani la Bucureşti, cu Camil Ressu. Până vine al Doilea Război Mondial, pe care pictorul îl face în armata Budapestei. La întoarcerea din prizonieratul sovietic se dedică activităţii didactice, la institutul de la Cluj. Rămâne în oraşul Untold până la 90 de ani, când se mută la Budapesta. A revenit la Cluj pentru somnul de veci.

La Cluj s-a născut, acum 80 de ani, şi Gheorghe I. Anghel, contemporanul nostru pictor, profesor la "Grigorescu". Mai puţin cunoscută, data naşterii este 7 aprilie, dar nu îmi amintesc să fi fost punctat cumva acest eveniment. La 14 septembrie, a doua zi după aglomeraţia cu care am început, Horia Bernea ar fi împlinit şi el 80 de ani, dacă nu s-ar fi grăbit să ne părăsească în 2000. În decembrie, Ervant Nicogosian ar fi împlinit 90 de ani. A murit în 2014, dar posteritatea sa este frumos susţinută de prieteni, familie, admiratori. Ca să nu mai vorbim că în mai, însuşi Nicolae Grigorescu ar fi împlinit 180 de ani! Vrem, nu vrem, este recordmanul pieţei româneşti de artă, şi dacă nu mă întrebaţi eu tot susţin că pe merit, că este un pictor mare şi că trebuie să îl privim atent înainte de a începe să vorbim.

A, să nu uit petarda lăsată pe drum: nu Alecsandri, ci Creangă a scris fraza cu meşteşugul cumplit al tâmpeniei. Cum unde? În "Amintiri din copilărie", o copilărie din vremurile în care prostia nu era o virtute, ci un meşteşug cumplit.