Nu-mi place de Popescu!

Mă muşcă de picior cineva într-un editorial. De ce tac din gură în privinţa cazului Roşia Montană? "Unde sunt Voinescu, Macovei, Preda şi Avramescu?". Evident, ne-am vândut dictaturii pentru o mână de arginţi... ăăă... de galbeni. Aşa încât, dacă tot a venit vorba, să risipim o neînţelegere cu privire la editoriale.

Un editorial este un text adresat publicului. Intenţia sa este de a lămuri o chestiune aflată în dezbatere publică. Scopul este acela de a contribui la binele public. Desigur, editorialistul este şi el om. El poate greşi. Ideal vorbind, însă, el trebuie să fie animat de bună-credinţă în servirea interesului public.

Devine acum evident şi ce nu este un editorial. O expresie a unor umori sau a unor frustrări private. Nu este acceptabil să scrii un editorial doar pentru a "articula" pe cineva.

Altfel spus, texte de tipul "Nu-mi place de Popescu!" nu sunt editoriale. Sunt rebuturi ale unei culturi jurnalistice în derivă. Nu veţi găsi asemenea texte în ziare de prestigiu din Statele Unite sau Marea Britanie.

Să ne înţelegem. Editorialistul are tot dreptul să fie critic faţă de o persoană sau de alta. El poate exprima această critică într-o manieră foarte personală. Însă sentimentele sale private nu sunt "în chestiune". Dacă ar fi, ar produce poezie sau propagandă. Ceea ce contează este dimensiunea publică a problemelor semnalate. Doar aşa editorialistul produce un text de analiză politică pentru uzul publicului larg.

Altminteri tot ce aflăm din texte din categoria "Nu îl mai suport pe Vasilescu!" este că lui Cutărescu nu îi mai place respectivul Vasilescu... Bun. Şi unde este dimensiunea publică a problemei? Înţeleg că scriitorul nostru suferă. Regretabil, într-adevăr. Însă mulţi oameni sunt deranjaţi sau vexaţi. Unul a pierdut autobuzul. Altuia i s-a blocat fisa în automatul de cafea. Altul este supărat pe vărul Ilie. Nu faci din asta un "caz" decât dacă gusturile tale în materie de comunicare au rămas la nivelul de "reality show". Doar acolo vezi persoane preocupate exclusiv de propriile lor sentimente şi reacţii faţă de ceilalţi. "Ai văzut-o, dragă, pe Ioneasca?".

Este dreptul opinentului respectiv să se preocupe de cazul Roşia Montană. Eventual să şi protesteze. Să ne explice, spre exemplu, pericolul exploatării cu cianuri. În schimb, ce primim? Un text-pretext. "Unde-i Avramescu?" La serviciu, raportez, tovarăşa comisar.

Mai este un personaj, cu deosebire de bizar, care circulă pe Internet diverse petiţii. Membrii GDS ştiu bine la cine mă refer. Te bombardează cu texte grandioase, extreme. Trebuie să le semnezi! Acum! N-ai făcut-o? Primeşti 250 de mesaje cu reproşuri. Evident, te opui condamnării comunismului. Refuzi să-ţi pui semnătura pe Apelul către ONU şi Papa de la Roma? (Nu râdeţi, nu este un exemplu inventat). Eşti un nemernic, un profitor şi un iresponsabil. Şi primeşti alte 150 de mesaje.

Tipul acesta de tiribombă a moralităţii este o formă de imoralitate. Etică la foc automat. Care e "tema zilei"? Bugetul Sănătăţii? Libia? Notele mici de la bacalaureat? Un pas înainte cine nu a produs cele 5000 de semne obligatorii până miercuri. Mama voastră de burghezi!

Moralitatea presupune, la originea sa, grija. Iar grija presupune o anumită mobilitate a atenţiei. Sunt acord că ideea exploatării de la Roşia Montană e un subiect legitim de dezbatere. Dar există şi altele. Eu nu îi reproşez persoanei respective că nu a tratat, de pildă, drama câinilor de pe străzi. Nu putem deveni, în fiecare dimineaţă, o hologramă a tot ceea este rău în lumea aceasta.

Chiar şi apărarea unor cauze juste are nevoie de o anumită măsură. Sfera publică nu este curtea unei cazărmi, unde cu fluierul se sună adunarea, în fiecare dimineaţă. Suntem plecaţi, fiecare, la treburile noastre.

Iar treburi de făcut sunt multe. Nu am auzit, spre exemplu, pe nici unul dintre intelectualii publici (şi aici îl includ şi pe criticul meu) care să dezbată chestiuni cum ar fi etica transplantului de organe. Ori ideea impozitului pe marile moşteniri. În ce priveşte a doua temă, eu am discutat-o, însă acesta nu este un motiv să lansez ironii ieftine către cineva care decide să scrie un editorial despre alt subiect, de pildă deturnarea fondurilor în campaniile electorale.

Stilistic vorbind, spectacolul la care asistăm este cu adevărat deplorabil. În loc de lideri de opinie avem câteva babe nervoase, care stau cât este ziua de lungă la gard şi se uită la cine trece pe uliţă. De unde iese, unde intră şi cu cine se însoţeşte. "L-ai văzut, tu, ce nenorocit!...".

Pe undeva, aceasta este consecinţa lipsei de ocupaţie. Avem intelectuali a căror singură operă este un blog. Avem sociologi a căror singură lucrare este câte un comentariu televizat la un exit-poll. Avem psihologi a căror singură contribuţie la mersul ştiinţei este certificatul ce dovedeşte că un inculpat nu poate suporta detenţia. Sunt, cu toţii, mari iubitori ai sportului, participanţi la turneul final al campionatului naţional de aflat în treabă.