O dilemă morală

M-am bucurat, cum să nu mă bucur! Egal la unu cu Slovacia, calificarea în optimi (de pe locul întîi din grupă, nenică!), e ca şi cînd am fi bătut Brazilia şi Argentina cu 3-0 în aceeaşi săptămînă. Nu avem măsură pentru nimic şi de aceea nu învăţăm niciodată nici din victorii, nici din înfrîngeri. "Politrucienii" de doi bani ai României au dat buzna cu "mesajele", nu care cumva să piarză ocazia, să nu bage de seamă boborul că ei e cu noi (sic!), adică cu ochii pe fotbal. Nu ca noi, la tembelizor, ci la faţa locului, pe stadioanele din Germania. Iohannis însuşi, de la Înălţimea Proprie plus cea a Cotrocenilor Săi, s-a pronunţat cu firitiseli la adresa bravilor reprezentanţi fotbalistici ai României la Campionatele Europene. Nu interplanetare....doar europene! Nu pentru că am fi cîştigat cupa şi competiţia, ci pentru că am adunat dintr-o victorie, un egal şi o înfrîngere, suficiente puncte/golaveraj ca să nu plecăm acasă după preliminarii, ca de atîtea şi atîtea ori! Ok, e o performanţă! Mă întreb ce s-ar fi spus, scris, sărbătorit şi felicitat, dacă eram noi în stare de isprava Georgiei şi băteam Olanda cu 2-0!!! O să vedem peste cîteva zile! Nu am, însă, nici cea mai vagă intenţie să dau buzna în teritoriul jurnalistic al amicului Dan Nicolaie, deci nu de fotbal mă ocup eu astăzi, ci de dilema cu care m-am trezit în braţe, brusc şi neprevenit. Măi, fraţilor...deschideţi ochii un pic şi uitaţi-vă la lumea în care se petrec toate cele din lumea fotbalistică de care suntem absorbiţi pînă la sufocare. Sunt 800 şi mai bine de zile de cînd demenţa războinică a regimului totalitar putinian "toacă" la propriu Ucraina, cu rachete, obuze, grenade, gloanţe, tancuri şi tot ceea ce a mai inventat "omul modern" în materie de mijloace de distrugere şi război. Armele nucleare îşi fac intens încălzirea, pe margine! Sute de mii (!!!) de morţi, răniţi şi schilodiţi, de o parte şi de alta. Mă întreb pe unde or fi trăind, locuind, băjenind familiile celor 22 de fotbalişti din lotul Ucrainei. Le-am dat trei goluri! Vă spun cinstit, mi-a părut bine, dar nu m-am putut bucura, deloc. Ce fel de sport, ce fel de competiţie este aceea în care unii vin de acasă liniştiţi şi intră pe teren doar cu problemele de "tactică şi strategie fotbalistică" în cap, în timp ce competitorii lor, advesarii dacă preferaţi, nu îşi pot lua gîndul de la bombele şi distrugerile pe care le vor avea de suferit ai lor, în următoarele 90 de minute? Căzute peste case, spitale, creşe, centrale electrice şi atomice, drumuri, căi ferate, porturi şi vapoare etc. În Ucraina, adică la ei de acasă!!! Ce mai înseamnă mingea aceea împinsă sau catapultată cu piciorul peste linia porţii??

Într-un scenariu asemănător se aşează şi cealaltă competiţie, de data aceasta universală a acestei toride veri, Olimpiada. De la Paris. Asta înseamnă, în Franţa. Ţara aceea despre care propriul ei Preşedinte spune că se află în pragul unui război civil (!!!). Din cauze politice! Nu, Franţa nu este o ţărişoară bananieră în care guvernul e schimbat de armată sau de revoltele din stradă, cam o dată, de două ori pe an. Nu, Franţa este pilierul istoric al democraţiei europene. O ţară în care poţi să iei lecţii despre rolul instituţiilor democratice, al competiţiei electorale, al voinţei poporului şi al reprezentării sale parlamentare o viaţă întreagă şi să nu te saturi auzindu-i pe profesorii de la Sorbona cît de frumos grăiesc. Sigur, ceea ce spune Macron nu este neapărat foarte precis, adecvat şi "vizionar". N-a zis el că NATO e în moarte clinică? Iaca, e viu şi dă destul de viguros din picioare. În planul al doilea şi al treilea ale zisei Olimpiade de la Paris, războaie şi ameninţări serioase cu alte războaie. Cel din Ucraina, colea, în inima Europei. Cel pe care China îl pregăteşte minuţios, împotriva Taivanului, mai la răsărit. Al treilea război mondial nu mai este de mult o figură de stil a presei de senzaţie. Nu, este un diagnostic, pus tot mai insistent de oamenii politici. Un diagnostic al stării în care se află lumea. În care se prăbuşeşte legată la ochi şi atît de dornică să ignore realitatea. Nimeni nu poate prezice ce se va întîmpla cu această lume, în următoarele cîteva luni, nu mai zic doi-trei ani. În vremurile antichităţii, pe timpul Olimpiadei, toate, absolut toate conflictele militare erau îngheţate. Altminteri competiţia nu mai avea sens. În timpurile noastre, sportivii se vor întrece pe fundalul exploziilor gigantice din Ucraina şi al pregătirilor intense de război din Asia. Al ameninţării cu un război civil, chiar acolo, în Franţa! Nu se poate să nu te gîndeşti la "scenariul" Olimpiadei din 1936. Politicieni şi şefi de stat din mai toată lumea au venit la Berlin să se bucure de frumuseţea jocurilor olimpice, să-l salute şi să dea mîna cu Hitler! Doar era Cancelarul ţării gazdă! Ce Dumnezeu, oameni civilizaţi suntem! Trei ani mai tîrziu, "civilizaţia" invada şi desfiinţa Polonia, dădea cu bombe şi distrugea Varşovia, arunca întreaga lume în braţele celui de al doilea măcel mondial. Unde va fi lumea noastră peste trei ani? Nimeni nu poate spune! Avem însă Olimpiadă şi ne vom uita copleşiţi de emoţii la triumful învingătorilor şi, desigur, la suferinţa învinşilor.

Bun, şi acum, ce ai vrea matale? O să mă întrebe, pe bună dreptate, cititorul pe care l-am bruscat din bucuria genuină a momentului. Să nu se mai ţină Campionatele Europene de Fotbal? Să fie amînată Olimpiada de la Paris? Nu vezi că eşti ridicol?!

Tot ceea ce se poate, ridicol plus "visător" desigur, dacă aş spune că mi-aş fi dorit, m-aş fi aşteptat ca Franţa, susţinută de Comitetul Olimpic Internaţional, în calitate de ţară organizatoare şi port drapel al Democraţiei Europene, să ceară statelor, printr-o declaraţie solemnă, îngheţarea oricăror operaţiuni militare pe durata desfăşurării întrecerilor, sub sancţiunea excluderii definitive şi irevocabile din orice competiţii viitoare desfăşurate sub egida Olimpică. Măcar atît! Un gest!