O nouă zonă de instabilitate militară se conturează în Europa

O fâşie tot mai ameninţătoare de instabilitate, care se întinde de la Marea Neagră până aproape de Marea Baltică, a apărut ca un nou zid între Rusia şi vecinii săi europeni. În această zonă, unde domneşte arbitrariul, circa 14 milioane de oameni sunt fără apărare împotriva capriciilor liderilor lor, toţi susţinuţi de Moscova, scrie El Pais, citat de G4MEDIA.

Acest spaţiu nu este compact, ci este alcătuit din unităţi administrative care au urmat căi diferite după sfârşitul Uniunii Sovietice. Crimeea, regiunea Donbas şi Belarus constituie astăzi cele trei verigi ale unui lanţ de nesiguranţă care s-a format din 2014 pe flancurile vestice ale imperiului care a dispărut acum 30 de ani.

Acestor trei verigi li se adaugă teritoriile cu probleme înrădăcinate care s-au manifestat deja înainte ca URSS să se fragmenteze în anii '90: Transnistria, în Moldova; Abhazia şi Osetia de Sud, în Georgia; şi Karabahul de Sus, în Azerbaidjan.

Una dintre aceste verigi se află în Ucraina. Această ţară şi Rusia şi-au recunoscut reciproc integritatea teritorială (inclusiv Crimeea ca parte a Ucrainei) şi această recunoaştere, stabilită în 1990 şi 1991, a fost pecetluită în marele tratat de prietenie din 1997, ratificat de cele două ţări, şi în numeroase documente internaţionale.

Cu toate acestea, în 2014 Moscova a anexat Crimeea printr-un pseudo-referendum (ilegal atât în ​​Ucraina, cât şi în Rusia), după ocuparea militară a punctelor strategice din peninsulă, unde flota sa din Marea Neagră era (şi este) staţionată.

Puternicul grup militar creat în Crimeea din 2014 permite Rusiei să desfăşoare operaţiuni pe toată marea respectivă. Moscova şi-a consolidat aviaţia, flota sa de suprafaţă şi submarină, apărarea antiaeriană şi grupurile sale de rachete şi, în plus, nu este exclus ca ar putea deţine arme atomice pe acest teritoriu.

Astăzi, Crimeea este legată de Rusia printr-un pod peste strâmtoarea Kerci, iar numărul militarilor depăşeşte 42.000. Moscova a scos în afara legii instituţiile de autoguvernare ale comunităţii tătare locale şi a persecutat şi întemniţat liderii acesteia.

Totuşi, în peninsulă, legile ruseşti au o valoare limitată, deoarece Kremlinul se bazează pe o elită locală care a profitat de anexare în scopuri proprii. Dovada lipsei de apărare a cetăţenilor sunt exproprierile imobiliare care afectează locuitorii Crimeei, indiferent de naţionalitate. O nouă dispoziţie stabileşte că numai cei care au paşaport rus vor putea deţine terenuri în zona de coastă a peninsulei.

În consecinţă, Marea Neagră a devenit o zonă de confruntare în care Rusia îşi apără de fapt noile spaţii şi puterile occidentale îşi afirmă dezacordul cu prezenţa militară repetată. Rezultatul îl reprezintă rutele de navigaţie periculoase şi abordările riscante ale avioanelor rivale în aer.

Din punctul de vedere al Moscovei, Strâmtoarea Kerci, între Marea Azov şi Marea Neagră, a încetat să mai fie un spaţiu comun cu Ucraina şi a devenit o zonă de tranzit rusească. Printre consecinţe se numără declinul şi criza activităţii economice a Ucrainei în Marea Azov.

Din Crimeea, conflictele secesioniste s-au extins în estul Ucrainei în primăvara anului 2014. Într-un război hibrid, separatiştii pro-ruşi au fost susţinuţi de contingente militare ruseşti, nerecunoscute oficial de Moscova. Cu ajutorul echipamentului militar rusesc, separatiştii au consolidat controlul asupra unei treimi din zona provinciilor Doneţk şi Luhansk într-o ofensivă care a durat până în februarie 2015.

În documentele oficiale ale discuţiilor de la Minsk (singurul canal diplomatic care a soluţionat conflictul, sub egida OSCE), teritoriul secesionist este numit ORDLO (prescurtarea "anumitor zone din Doneţk şi Lugansk" în limba rusă) şi aici au fost create două unităţi (aşa-numitele "republici populare" din Doneţk şi Lugansk), care sunt orientate spre Moscova, depind de gardienii Kremlinului, folosesc rubla ca monedă şi comunică cu lumea în principal prin frontiera rusă, având în vedere blocada pe care Ucraina a impus-o acestui teritoriu în 2017.

Deşi această blocadă a fost oarecum redusă după sosirea lui Volodimir Zelenski la preşedinţia Ucrainei, măsurile împotriva coronavirusului au consolidat izolarea ORDLO, locuitorii acestui teritoriu primind paşapoarte ruseşti printr-o procedură simplificată cu acordul Moscovei. Numărul paşapoartelor distribuite în "republicile populare" per ansamblu era deja în jur de 250.000 în luna iunie.

Potrivit calculelor Ministerului Apărării de la Kiev, contingentul militar rus din ORDLO este format din aproximativ 2.000 de persoane, acţionând parţial temporar şi în schimburi. Situaţia prizonierilor din închisorile republicilor este deosebit de îngrijorătoare, deţinuţi printre care au fost depistate victime ale conflictelor de interese între diferitele grupuri de influenţă şi, de asemenea, ale suspiciunii exacerbate a celor responsabili cu securitatea locală.

Conflictul din ORDLO, în care au pierit aproape 14.000 de persoane, acţionează ca un instrument de presiune asupra Kievului. În prezent, are loc o încetare a focului pe front, deşi discuţiile de la Minsk sunt blocate. Pe partea rusă, responsabilul este Dmitri Kozak, un apropiat al lui Vladimir Putin, care în 2003 a negociat o formulă pentru a pune capăt conflictului transnistrean din Moldova. Dacă planul său ar fi fost aprobat atunci, Moldova ar fi devenit o confederaţie demilitarizată cu zona transnistreană, unde un contingent de 2.000 de soldaţi ruşi ar fi staţionat până în 2020, ca garanţi ai acordului.

Lanţul instabilităţii continuă în Belarus. Este un stat suveran, dar este strâns legat de Moscova printr-un proiect complicat de stat unic. Instabilitatea pe care această ţară o reprezintă astăzi vine din dezacordul dintre Aleksandr Lukaşenko, liderul care se agaţă de putere, şi o societate care îl respinge.

Moscova a închis ochii faţă de frauda electorală din 9 august şi l-a recunoscut drept preşedinte legitim pe Lukaşenko, care se bazează pe forţe de securitate privilegiate, răsfăţate şi instruite pentru a-l sluji personal. Liderul, care a fost la putere din 1994, a preluat funcţia pe 23 septembrie într-o ceremonie organizată în secret; iar demonstraţiile de protest care au urmat au fost reprimate cu brutalitate.

Vecinii europeni ai Belarusului nu îl recunosc pe Lukaşenko şi sunt dispuşi să ofere azil şi să ajute belaruşii aflaţi în dificultate. Fără să dorească să cedeze câtuşi de puţin, după alegeri, Lukaşenko a cerut ajutorul Rusiei, invocând obligaţiile acestei ţări în cadrul acordurilor bilaterale şi, de asemenea, tratatul Organizaţiei de Securitate Colectivă (Rusia şi aliaţii post-sovietici), conform El Pais.

Putin a mobilizat un contingent de poliţie şi forţe de securitate pentru a interveni în Belarus şi a anunţat ulterior că contingentul s-a întors la bazele de origine, deoarece implicarea sa nu era necesară.

Lukaşenko depinde astăzi mai mult ca niciodată de Rusia, o ţară pentru care Belarusul are o importanţă strategică, deoarece este singurul său aliat în Europa şi pentru că este o poartă pentru comerţul cu UE. Moscova are două instalaţii militare în Belarus (una pentru radar împotriva posibilelor atacuri cu rachete în apropiere de Baranovici şi un centru de comunicaţii cu flota din Vileika) şi este interesată să stabilească acolo o bază pentru avioanele sale de cursă lungă.

Protestele din Belarus nu au avut până acum o dimensiune anti-rusească (aşa cum au făcut ucrainenii împotriva preşedintelui Victor Ianukovici în 2013 şi 2014), dar situaţia s-ar putea schimba dacă Rusia va continua să îl sprijine pe Lukaşenko.

Ne place sau nu, vecinii Belarusului sunt implicaţi în conflictele din această ţară, care nu sunt între preşedinte şi opoziţie, ci între preşedinte şi societate. Rusia pariază pe preşedinte; restul statelor înconjurătoare, pe societate. Protestele, care au fost în general paşnice, nu s-au diminuat şi, având în vedere represiunea la care sunt supuşi manifestanţii, conflictul ar putea dobândi un caracter mai violent.

În cele trei teritorii ale noii fâşii de nesiguranţă din Europa, Moscova are cărţile decisive. Pentru moment, nu le-a folosit pentru rezolvarea conflictelor, ci pentru a le agrava, înrădăcina şi spori.