Obiecte alandala

Am intrat la metrou şi am scos cartela să o trec prin aparat. După care m-am oprit. În faţa mea era o cutie din plastic acoperită de un fel de căciulă făcută din pânză. Probabil reparaseră ceva la dispozitivul acela. Însă uitaseră husa peste el. Se mai întâmplă. Însă am realizat că utilizam aceleaşi aparate de câteva săptâmâni. Iar căciula improvizată era tot acolo. O uitaseră de-a binelea.

Le întâlnim peste tot. Pe marginea drumului sunt abandonate utilaje. În jurul blocurilor, materiale de contrucţii. Zilele trecute era să îmi rup picioarele în Centru, după ce am nimerit într-un drug de fier care ieşea din cimentul pavajului.

Obiectele lăsate alandala. Categoria este populată cu un număr aproape infinit de itemi. Coşuri de gunoi instalate direct pe trotuar, în calea tuturor. Panouri montate fix în dreptul unei intrări, încât trebuie să te strecori pe lângă ele. Butoane care, apăsate, nu produc nici un efect. Cabluri care atârnă din copaci. Ambalaje depozitate te-miri-unde. Scheletele unor blocuri niciodată terminate, prin care au crescut copaci. Porţi lăsate deschise, cuie bătute pe jumătate sau scoase pe partea cealaltă, sticle goale lăsate pe mese sau pe pervaz.

Să facem un exerciţiu de arheologie culturală. La fel ca atunci când descoperim artefactele unei civilizaţii de mult dispărute. O inscripţie aici, nişte cioburi acolo, câteva unelte dincoace. Le punem cap la cap şi încercăm să reconstituim lumea lor. Să înţelegem ce fel de populaţie le-a produs, le-a utilizat. Ce făceau ei zi de zi?

La fel şi acum. Să presupunem că suntem antropologi care am aterizat ieri de pe altă planetă. Şi dăm peste aceste obiecte. Ce ne spun ele despre populaţia care face slalom în jurul lor?

Mai întâi, că aceasta are un deficit în materie de disciplină. Occidentul modern s-a dezvoltat, din secolul al XVII-lea încoace, în jurul practicilor disciplinei, descrise de Michel Foucault în "A supraveghea şi a pedepsi" (1975). Oamenii au învăţat să îşi controleze ţinuta, să se deplaseze organizat, să scrie citeţ, să fie supravegheaţi de instituţii, să ia aminte la propriile acte.

În al doilea rând, obiectele alandala dovedesc un soi de afectare radicală a facultăţii memoriei. Oamenii nu ştiu, pur şi simplu, ce au pus şi unde.

În al treilea rând, avem o degradare a regimului proprietăţii. Iarăşi, acest lucru este exact opusul procesului istoric care a dus la formarea capitalismului prin consolidarea instituţiei proprietăţii private. Obiectele sunt lăsate în voia sorţii pentru că nici acestea şi nici locul în care sunt pierdute nu mai sunt, la drept vorbind, ale cuiva anume, care are grijă de ele.

În al patrulea rând, suntem în prezenţa unei dezordini fundamentale. Obiectele nu îşi mai găsesc destinul. O uşă este proptită cu un cauciuc de maşină. Un afiş al unui chioşc dintr-o staţie de metrou ne arată că acolo se vând "plase maiou mici". Prin aceeaşi gaură se vând şi plăcinte cu gem şi îţi poţi încărca şi cartela de la telefon.

Indisciplină, amnezie, devălmăşie a proprietăţii, anarhie obiectivă.

Acesta nu este profilul unei comunităţi moderne, organizate. Aici avem de-a face cu o populaţie urbană doar cu numele.

În ultimii ani, cel mai semnificativ lucru care s-a petrecut, la noi, este de-civilizarea României. A fost afectată nu doar structura regimului politic sau cultura civică. La nivelul reacţiilor elementare a fost un regres.

Obiectele alandala sunt precum indicatoarele colorate pe un tablou de bord. Nici nu ştiai că sunt acolo până ce încep să clipească. Iar când o fac, semnalizează că este ceva în neregulă în circuitele sociale.

Am fost zilele trecute să vizitez câteva blocuri. În sufrageria unui apartament am găsit o centrală montată pe perete. Cu tot cu ţevi şi robinete, la vedere. În alt bloc am descoperit altceva, foarte curios. Pe hol, la fiecare etaj, erau multe uşi din termopan alb. Aveau un rol utilitar, mascau accesul la contoare, manete şi altele asemenea. Pe fiecare asemenea uşă se montaseră nişte etichete din plastic. Cu litere mari, roşii, pe fond galben, scria "Pericol! Nu puneţi mâna!". Toţi pereţii erau astfel tapetaţi. Aspectul era acela de sălaş de psihopat, cum vezi în filmele cu criminali în serie.

Freud afirmă, în "Civilizaţia şi neajunsurile sale" (1929), că civilizaţia este clădită pe renunţarea la instincte. Mă întorceam cu metroul la sfârşitul zilei şi meditam la problema noastră atunci când am dat peste o altă scenă.

Au apărut "bodyguarzi" peste tot, îi găseşti în orice ungher. Acesta era la metrou. Habar nu am ce păzea. Stătea lângă ieşire. Avea o uniformă neobişnuită, părea a unor trupe dintr-o republică bananieră. Se aşezase pe un scaun pus lângă uşa unui chioşc, în drumul călătorilor. Era cald şi omul bea cu sete dintr-o sticlă mare, din plastic.

Atunci am realizat ceva. În lumea civilizată, oamenii întâmpinau o nouă zi cu încredere şi bucurie. Aici aveai, pe dos: individul care plescăia, satisfăcut, că a mai trecut şi ziua asta. A pus apoi sticla jos, mulţumit.