Obligaţiunile guvernamentale, o bombă cu ceas în portofoliile băncilor?

Piaţa obligaţiunilor guvernamentale oferă cea mai evidentă legătură dintre stat şi bănci. Sigur, mai sunt şi investitori privaţi care au în portofolii aceste instrumente, dar o mare parte, mai ales în cazul pieţei obligaţiunilor guvernamentale din Europa, se află în portofoliile băncilor.

Cel puţin în ultimii doi ani, mari bănci comerciale de pe continent, în special din ţările care se confruntă cu mari probleme financiare, s-au angajat în cumpărări masive de obligaţiuni guvernamentale. Emisiunile din ţările de origine sunt considerate cu risc zero, iar alocarea de capital suplimentar nu este necesară pentru aceste expuneri.

Mai mult, obligaţiunile pot fi utilizate în operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală Europeană pentru asigurarea lichidităţii pe piaţa bancară.

Dar criza a arătat că aceste instrumente financiare sunt departe de a fi lipsite de risc, exemplul devenit clasic fiind Grecia. Într-un târziu, la nivelul băncilor centrale au început să apară semne de îngrijorare privind această legătură simbiotică dintre stat şi bănci (n.a. oare cine joacă rolul parazitului?).

De fapt, a fost o singură bancă centrală, cea a Germaniei. Preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, a declarat, de mai multe ori, că trebuie reconsiderată ipoteza lipsei de risc a obligaţiunilor guvernamentale.

"Studii recente au arătat că băncile mari, cele subcapitalizate şi cele dependente de finanţările de pe pieţele internaţionale investesc mai mult în obligaţiuni guvernamentale decât altele. Concluzia este că băncile, cu cât sunt mai vulnerabile, cu atât se expun mai mult faţă de datoriile suverane", a scris Weidmann într-un editorial din Financial Times (n.a. "Stop encouraging banks to buy government debt", 30.09.2013).

Acum a venit şi rândul Băncii Centrale Europene să evalueze mai atent această problemă. "Un oficial de vârf al BCE a semnalat că banca va încerca să forţeze instituţiile financiare din zona euro să aloce capital pentru expunerile suverane", se arată într-un articol recent din Financial Times.

"Dacă obligaţiunile guvernamentale ar fi tratate în conformitate cu adevăratul risc pentru capitalul bancar, atunci instituţiile creditoare vor fi mai puţin înclinate să folosească lichiditatea oferită de banca centrală pentru a cumpăra şi mai multe obligaţiuni guvernamentale", a declarat Peter Praet, economistul şef al BCE, într-un interviu acordat FT.

Noua abordare ar putea fi aplicată în perioada de evaluare de anul viitor a băncilor din zona euro, înainte ca BCE să devină instituţia de supraveghere pentru băncile de importanţă sistemică.

Conform precizărilor de pe site-ul BCE, "statele membre ale UE care nu fac parte din zona euro pot alege să participe în cadrul mecanismului unic de supraveghere, în urma deciziei autorităţilor naţionale competente".

Evaluarea BCE va include anul viitor două etape importante: analiza calităţii activelor (n.a. AQR, Asset Quality Review) şi testul de stres.

În condiţiile în care rezultatele evaluării vor arăta o creştere substanţială a necesarului de capital, cu efecte deosebit de negative asupra creditării firmelor şi gospodăriilor, Banca Centrală Europeană va fi gata să ofere noi programe ieftine de lichiditate, după cum a mai declarat Peter Praet.

De asemenea, BCE va lua şi măsuri prin care să se asigure că noua lichiditate va fi canalizată către creditarea economiei reale, pe fondul unor condiţii mai dure impuse portofoliilor de obligaţiuni guvernamentale ale băncilor.

Din păcate, Peter Praet a demonstrat, prin declaraţiile sale, că nu ştie să facă diferenţa între capital şi lichiditate, iar "exerciţiul" de evaluare include o probabilitate extrem de ridicată de a "exploda" chiar în faţa băncilor centrale, pe lângă efectele nebănuite asupra costului şi disponibilităţii de finanţare a guvernelor.

Declaraţiile oficialilor BCE din ultima perioadă, conform cărora obligaţiunile guvernamentale nu ar trebui să fie considerate ca instrumente financiare cu risc zero, a determinat BIS (n.a. Bank for International Settlements) să includă o precizare în ultimul său raport trimestrial.

"Acordurile Basel II şi Basel III stabilesc un nivel minim al capitalului în funcţie de riscul de credit", iar "afirmaţiile că ponderea de risc este zero pentru expunerile suverane nu este corectă".

În document se mai arată că, în cazul băncilor active pe multiple pieţe, ponderile de risc se stabilesc prin abordarea IRB (n.a. ratinguri stabilite în cadrul băncilor), după estimarea probabilităţilor de default (PD) şi a pierderilor în caz de default (LGD).

Exemplul prezentat de BIS arată că unei probabilităţi de default de 1%, în cazul unei expuneri faţă de obligaţiuni suverane cu pierdere potenţială de 45%, îi corespunde o pondere de risc de 92,3%. Pentru abordarea standardizată de calculare a necesarului de capital, ponderile de risc sunt stabilite de instituţiile de reglementare, pornind de la zero, în cazul unui rating situat între AAA şi AA-, şi ajungând la 150% pentru ratinguri sub B-.

Şi atunci cum sunt, de fapt, ponderile de risc utilizate în Europa pentru obligaţiunile suverane? Zero, după cum arată chiar BIS în aceeaşi anexă a raportului trimestrial.

"În Uniunea Europeană, autorităţile au permis băncilor care utilizează abordarea IRB să folosească permanent abordarea standardizată pentru expunerile suverane", iar "autorităţile UE au stabilit o pondere de risc zero nu doar pentru expunerile suverane denominate şi finanţate în moneda statului respectiv, dar şi pentru expunerile denominate şi finanţate în moneda oricărui stat membru", se mai precizează în raportul BIS.

Care este situaţia, în acest context, a obligaţiunilor emise în lei de guvernul României şi aflate, majoritatea, în portofoliile băncilor?

Conform datelor de la Deutsche Bank Research, cotaţia CDS pentru România era de 185 bps în 10 decembrie 2013, ceea ce corespunde unei probabilităţi de default de 3,7% şi unei ponderi de risc de peste 100%, în condiţiile unei pierderi potenţiale de 45% (vezi grafic document ataşat).

Pentru abordarea standardizată, ponderea de risc aferentă ratingurilor ţării noastre este de 50%. Pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice s-a arătat că S&P ne-a îmbunătăţit, de curând, perspectiva ratingului BB+ la pozitivă de la stabilă. La Moody's ratingul Baa3 este cu perspectivă negativă din vara anului trecut, iar Fitch a confirmat perspectiva stabilă a ratingului BBB în septembrie 2013 (n.a. toate aceste ratinguri se referă la datoriile pe termen lung în moneda naţională).

În ciuda specificaţiilor din acordurile Basel, şi la noi ponderea de risc a obligaţiunilor guvernamentale este tot zero, iar aceasta reprezintă o motivaţie serioasă pentru bănci de a finanţa cu prioritate statul. Pornind de la ceea ce scria preşedintele Bundesbank în Financial Times, este de ajuns să urmărim evoluţia portofoliului de titluri al unei bănci locale în total activ pentru a determina gradul său de fragilitate.

Cât despre confuzia dintre capital şi lichiditate, aceasta pare să existe şi la nivelul autorităţilor noastre bancare.

Într-o declaraţie recentă, guvernatorul Mugur Isărescu a arătat că "băncile dispun de lichidităţi, dar acestea nu pot fi accesate". Motivul ar fi lipsa proiectelor viabile, a viziunii, a seriozităţii şi a managementului bun. Conform relatărilor din presă, guvernatorul Isărescu a mai arătat că "lichiditatea din sistemul bancar şi resursele din rezervele minime obligatorii pot fi accesate sub formă de credite pe termen lung".

Ce a uitat să precizeze conducătorul BNR este faptul că, pentru noile credite acordate economiei reale, băncile trebuie să aloce capital suplimentar, în funcţie de clasificarea expunerilor pe categorii de riscuri. Nu acelaşi lucru se poate spune pentru achiziţiile de noi obligaţiuni guvernamentale.

Cât despre resursele eliberate ca urmare a scăderii anunţate a rezervelor minime obligatorii, nu este greu de prognozat unde vor merge acestea, în condiţiile în care băncile străine îşi repatriază deja banii prin înlocuirea surselor externe cu cele interne, după cum a declarat chiar şeful supravegherii bancare din cadrul BNR.

În aceste condiţii, nu este de mirare că BNR răspunde prezent oricărei iniţiative europene de centralizare a răspunderii, deoarece astfel se reduce semnificativ povara unor decizii viitoare de o importanţă capitală, decizii al căror moment se apropie cu repeziciune.

Dacă BCE va decide să ceară capital suplimentar pentru expunerile faţă de obligaţiunile guvernamentale emise în moneda naţională, va urma şi Banca Naţională a României lumina călăuzitoare de la Frankfurt? Sau va considera că este mai bine în zona crepusculară, unde riscurile şi responsabilitatea nu există?