Omul Providenţial

Maiorescu a formulat diagnosticul tuturor maladiilor de "nemodernizare" ale României în sintagma "forme fără fond". Mă încumet a zice că, încă şi mai puternic revelatorie pentru slăbiciunile structurale ale unei societăţi care pică cu brio la fiecare examen mai serios de modernitate este tema "omului providenţial". Nimic nu a fost căutat, "descoperit" şi iarăşi căutat cu mai multă asiduitate, în lumea românească, decît "omul providenţial". Cuza a fost omul providenţial al Unirii. Carol I, omul providenţial al Independenţei şi creării unui stat recunoscut de Europa, Ferdinand - regele întregitor, omul providenţial al României Mari, Antonescu a fost aclamat de aproape toata elita culturală şi politică română interbelică drept omul providenţial al salvării României de la catastrofa destrămării statale, Regele Mihai I, omul providenţial care ne-a scăpat de Antonescu, Stalin a fost omul providenţial care ne-a adus comunismul, Dej omul providenţial care ne-a scăpat de ruşi din ţară, Ceauşescu omul providenţial al destalinizării, Iliescu, omul providenţial al tranziţiei post-totalitare. Cine urmează la rînd, în trista istorie a acestui mit, cu care clasa politică şi oamenii de rînd, deopotrivă, au vrut să-şi acopere lipsa de consistenţă? După toate aparenţele, Traian Băsescu. Sînt semne că i se pregăteşte de zor mantia de "om providenţial". Misiunea lui, aşa cum pare că şi-a definit-o singur: să ne scape de "partea ticăloşită" a societăţii. De cea din serviciile secrete, din social-democraţia marca PSD, din aparatul de stat, din poliţie, justiţie, vamă, turism şi amenajarea parcărilor publice, din lumea finanţelor şi a afacerilor, din primării, consilii, oboare, comitete şi ONG-uri, din presă şi audio-vizual, din externe şi interne, din lumea medicală şi din cea artistică, de oriunde şi de peste tot. Recursul la mitul "omului providenţial" relevă cu claritate două trăsături structurale ale pre-modernităţii sau ale "modernităţii ratate". Prima este precaritatea instituţiilor. În lumea modernă, instituţiile sînt maşinării de rezolvat probleme ale cetăţenilor şi ale comunităţilor. Gradul de modernitate al unei societăţi se poate cu usurinţă estima din structura instituţiilor de care dispune şi eficienţa acestora în rezolvarea problemelor pentru care au fost create. România a excelat, de la începutul creării ei ca stat modern şi pînă azi, în supra-abundenţa de instituţii. O societate în care instituţiile se fac şi se desfac cu frenezie şi totală lipsă de considerare pentru consecinţe. Mereu au excelat, desigur, în sub-randament, ori totală lipsă de eficienţă. Mai ales cele politice şi administrative. De aceea, funcţia principală a omului providenţial este să facă dintr-o mişcare fulgerătoare a mîinii, dintr-o ridicare de sprînceană, dintr-o decizie, dintr-un drum al său, dintr-o vizită, dintr-o întîlnire, dintr-un cuvînt aruncat lumii, tot ceea ce instituţiile sînt incapabile să facă la timp şi temeinic. Setea cu care românii şi România şi-au căutat "omul providenţial" este direct proporţională cu inconsistenţa şi ineficienţa instituţiilor politice şi de administrare a treburilor publice. Al doilea aspect revelat de sindromul "omului providenţial" ţine de psihologie socială şi de morală. Încrederea în "Omul providenţial", aşteptarea lui perpetuă, cu sufletul la gură, de către aproape toată lumea, este o măsură directă a "provincialismului", a unui orizont de referinţă prăbuşit, limitat la experienţa locală, parohială, de mahala, de tîrg sau de "cartier". "Revizorul" lui Cehov este capodopera temei. Nu întîmplător, spectacolul lui Lucian Pintilie, de la Bulandra anilor "80, a fost interzis de satrapii culturali ai regimului dictaturii după prima reprezentaţie! A-i elibera pe oameni de prejudecăţile provincialismului era echivalent cu o crimă politică. Nimic mai adevărat, din logica dictaturii, căci oamenii liberi sînt singurii duşmani de care trebuie să se teamă. Falsul excepţionalism românesc, atît de prezent şi azi în mentalitatea românilor, indiferent de instruire, ocupaţie şi orientări politice, ne arată că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci! Poate, abia peste o generaţie, cea care va avea şansa să trăiască în România şi în Europa simultan! Tema morală a mitului "omului providenţial" este legată de responsabilitatea acţiunii practice. Credinţa persistentă în mitul "omului providenţial" nu este deloc întîmplatoare. Ea are uriaşul avantaj, pentru cel care "îmbrăţişează" această credinţă, de a se fi eliberat de orice responsabilităţi, de necesitatea oricărui efort pentru a îndrepta lucrurile, ori măcar pentru a semnala strîmbatatea lor. "Omul providenţial" este, în acelaşi timp, candidatul ideal pentru "ţapul ispăşitor" de care va fi nevoie mai tîrziu. Cum lucrurile merg rău şi din rău în mai rău, după ceremonia de "ungere", urmează negreşit cea a "sacrificării". Doar intervalul de timp variază! Cuza exilat, Antonescu împuşcat, Mihai I exilat, Stalin asasinat simbolic, după moarte, de ai lui, Dej, asasinat politic de Ceauşescu, asasinat la rîndul lui "pe viu" de "tovarăşii de drum". A venit rîndul lui Traian Băsescu să ne scape de noi înşine, ori să devină următorul "ţap ispăşitor"?