Omul zilelor noastre

Cunoşteam formula, o şi foloseam, dar când vezi cine intră acolo te apucă un pic de senzaţie de cum trece timpul. În engleză parcă sună mai bine, mai trendy, postwarul parcă e altceva decât postbelicul sau "după '45"-ul. Şi contemporanul englez este mai uşor de înghiţit de foarte contemporanii noştri, nu numai în viaţă, dar chiar la începutul vieţii, care nu rezonează cu imediat postbelicii, cu o teribilă viaţă de mijloc de secol XX, care ar trebui să fie trecută drept sindrom în manualele de psihologie. Undeva înaintea tranziţiei de după '89. Cam asta este şi cu postbelicul şi contemporaneitatea artistice româneşti, sunt stresate, cu mai multe schimbări de direcţie şi de autonegare.

În primul rând este vorba de politic. Pentru de comunism, după cum ar spune unii în vorbirea agramată, dar plină de expresivitate de astăzi. "Epoca de aur" interbelică, a artei şi culturii, a fost martirizată imediat după încheierea celui de-al Doilea Război, România fiind prima ţară din noua zonă de influenţă sovietică, dar şi de ocupaţie, care primea un guvern comunist pus cu forţa, în martie 1945, cu 3 ani înaintea loviturii de stat de la Praga, din februarie 1948, care este considerată a fi momentul devoalării intenţiilor staliniste. Aliaţii ştiau, probabil, că ne puseseră, pe şerveţel, în braţele Tătucului, astfel că impunerea cu forţa a dominaţiei, conform înţelegerilor de la Ialta, nu era, într-adevăr, o surpriză.

Au urmat aproape 44 de ani de mucenicie, în care artiştii, la început nu înţelegeau ce se întâmplă sau dacă înţelegeau nu voiau să accepte, apoi s-au dat pe brazdă, unii au profitat de regim, alţii au încercat să supravieţuiască, inclusiv artistic, fără compromisuri esenţiale. Nu recomand aruncarea cu orice preţ a anatemei, dar nici să ne facem că nu ştim şi nu vedem nu este bine. Importante sunt criteriile estetice, artistice, după care o mică bârfă bazată pe cunoaştere dă chiar bine. Mai ales că jumătate din perioadă a fost o altă "epocă de aur", o potemkiadă traumatizantă pe care unii o regretă şi încă ne-o opun, acum, la 25 de ani de când s-a scăldat în sângele tinerilor martiri, căutând dementa nemurire.

Şi a venit anul 1989, eliberator, căruia fiecare dintre noi îi este dator. Suntem datori fiecărei fapte şi speranţe din decembrie 1989, mai ales că aşa ceva nu se analizează, se trăieşte şi devine genă umană. Şi de 25 de ani plătim dobânzi grele amintirilor şi speranţelor din decembrie '89. Arta plastică este una dintre componentele vieţii sociale care încă se caută, într-un mediu globalizant care nu ne aşteaptă, ci merge înainte ca nebunul.

Piaţa de artă însoţeşte ca o oglindă neîndurătoare aceste evoluţii ale vieţii artistice. Iar licitaţia "Postwar & Contemporary" derulată acum 3 zile de Artmark ilustrează ca de manual aceste mici observaţii. Altfel spus, în această categorie intră nume cunoscute, cu rădăcini în capitalism şi flori în comunism, maeştri adevăraţi, dar şi impostori faţă de care ne jenăm nejustificat, storcători de formule care s-au impus prin repetarea unor aprecieri din timpuri uitate, avem personaje solare, incredibil de eterne, dar şi cariere de mare flexibilitate, purificate de tranziţie. Avem şi temători de imediat de după 1989 dar şi "răi" globalizaţi, care "vorbesc" internaţionala acestor vremuri fără pic de accent.

De altfel, omul zilei este Victor Man, un şcolar silitor de la Cluj, dacă ar fi să aruncăm imediat cu eticheta, prima şi, de multe ori singura citită din documentaţia despre vreun artist. Ar fi trebuit să vorbim, în maniera în care se pun titlurile acum, lungi şi musai în engleză, despre "Man of the Day". O lucrare a sa din 2002, cu aşteptări de 10 - 15 mii de euro, a fost vândută cu 11 mii. S-ar putea să pară mult, dar să nu uităm că renumele acestei grupări stilistice este remarcabil şi potenţialul pe măsură. Iar Victor Man, născut în 1974, face parte din nucleul "Şcolii de la Cluj", poate nu aşa dur, dar iniţial, pentru că acum tot tineretul creator se raportează la obscurul translucid de Cluj. Şi nu se ştie niciodată cum evoluează fenomenul, mai ales prin licitaţiile şi galeriile occidentale.

Preţul cel mare nu vine neapărat de la aceşti tineri pictori, dar se păstrează în gama cromatică, poate ceva mai sumbru şi mai lipsit de transparenţă, cu o Veneţie de palat de Corneliu Baba, adjudecată cu 24 de mii de euro. Înainte, un rege nebun din 1982 primise 10 mii de euro.

Şcoala de la Cluj a fost bătută, uşor, pe umăr, de Academia Julian, cu al său Ciucurencu care a primit 13 mii de euro pentru o natură statică şi 9,5 mii pentru o alta. Dar profesorul de Cluj, un guru sau posibilă explicaţie pentru "şcoala" de acolo, atât de rar văzutul prin Bucureşti Cornel Brudaşcu, a ajuns la 6 mii de euro cu o pictură estimată la 1,5 - 2,5 mii de euro.

O altă posibilă şcoală, de la Timişoara de această dată, care a fost presată bine de ideologia vremii, a fost aproape didactic prezentă în expoziţie. Îl descoperim pe Diet Slayer, neamţ din Banat, deci şvab, care a participat încă din minunaţii ani '60 la avangarda artistică din Vestul plaiurilor noastre. O lucrare constructivistă a sa din 1969, numită angajant "Construcţii pentru mâine", a fost vândută cu 6,5 mii de euro, iar o alta, mai mică şi mai puţin istorică, din 1990, cu 300 de euro. Colegul său de generaţie avangardistă şi de frumuseţe a gestului artistic, Constantin Flondor, a fost prezent cu una dintre ferestrele sale cu grădină, care s-a vândut cu 2,5 mii de euro. Din acelaşi grup şi timpuri, Roman Cotoşman a primit 900 de euro, pentru un colaj de benzi negre pe fond alb, cu un titlu grozav, "Heartbeats",

Neaşteptat, Paul Neagu a trecut nebăgat în seamă. Deşi nu erau preţuri mari sau în lire, au rămas nevândute cele două lucrări de la începutul vremurilor londoneze ale bucureşteanului care a ales să îşi doarmă la Timişoara somnul veciei care încheie, în curând, primii 10 ani.

Rezultatele licitaţiei "Postwar & Contemporary" de la Artmark subliniază o serie de fenomene pe care le conturam când vorbeam de licitaţiile recente, mai ales despre cele de la noua casă de licitaţii Grimberg, când evoluează pe aceeaşi scenă şi clasici, chiar antebelici, dar şi contemporani, unii chiar mai tineri decât noi, tinerii. Aceştia din urmă au fost cei mai atinşi de fenomenul tot mai extins al neadjudecării. În lipsa unui efort recent şi susţinut de publicitate, fără inerţia unei glorii trecute sau fără practici obscure, în lipsa unei educaţii care să permită aprecieri proprii, în lipsa banilor sau din cauza blocării lor în mentalitatea de criză, multe picturi de excepţie rămân neadjudecate, şi autorii lor ratează titlul de Omul zilei la noi acasă. Şi nu ar trebui.