OPINIA DE LA ANTIPOZI "De ce mai vii în România dacă nu ştii decât să critici?"

Întrebarea din titlu mi-a pus-o un cunoscut. Ea este, desigur, una deplasată, dacă nu de-a dreptul ridicolă, măcar pentru simplul fapt că, probabil, singurul loc unde nu există nimic de criticat poate fi Raiul! Dar Acolo încă nu am fost şi nici nu am certitudinea că voi ajunge...

În schimb, ca să dau în context un exemplu recent şi din locuri unde civilizaţia a pătruns mult mai devreme decât în România, şi-n ultima experienţă de turist la Roma erau destule de criticat. Astfel, mergând cu autobuzul în compania unui prieten local, acesta m-a apucat hotărât de braţ când am dat să iau loc undeva deasupra roţilor - "doar nu vrei să ai parte de... imagini mişcate?!". Într-adevăr, din cauza stării proaste a pavajului, riscul zdruncinării zdravene există în capitala Italiei. Este evident că confortul cetăţenilor şi suspensiile autobuzelor nu reprezintă o prioritate pentru primăria Romei. Te pot determina, însă, asemenea... amănunte, oricât de neplăcute, de nelalocul lor, să renunţi la a mai vizita Cetatea eternă?!? Posibil, dar nu este cazul meu. A critica însă acest aspect (poate) pe site-urile turistice nu cred că ar fi ceva condamnabil.

• Frumuseţea ţării prin ochii unui fost premier australian

Dar să revenim la oile noastre, la realitatea românească, care a suferit atâ-tea transformări în ultimele 3 decenii. Spre sfârşitul "Epocii de aur", am avut privilejul să-l însoţesc, timp de două zile, pe fostul prim-ministru al Australiei Gough Whitlam, într-o vizită prin România. La Bucureşti, de cum a început să se întunece a trebuit să ne întoarcem la hotel, întrucât până şi cel mai important oraş al ţării intra în beznă, din cauza economiilor de curent impuse de Ceauşescu. Am fost în Braşov, iar la Sinaia am mâncat câte o celebră "talpă" la un restaurant de lux. I-am arătat şi Peleşul - dar numai aşa, de sus, de la cota 1400.

La finalul incursiunii, întrebând înaltul demnitar ce impresie i-a făcut România, răspunsul acestuia a venit prompt: "Este o ţară superbă dacă te uiţi în sus!". Lesne de înţeles la ce s-a referit...

Dacă am repeta vizita astăzi, precis că răspunsul nu ar mai include precizarea cu "uitatul în sus" şi subliniez că pentru un turist ori chiar un localnic oarecare tot ce unii cred că ar trebui menţionat ca fenomen pozitiv trece neobservat, făcând parte din normalitate. Faptul că străzile sunt (mai) curate, că metroul este un mijloc de transport de calitate, că res-taurantele sau magazinele creează o ambianţă plăcută oraşului se înscrie în normalitate. Sar în ochi tocmai acele aspecte care numai în limitele normalului nu se încadrează şi exemplific în rândurile următoare prin numai câteva dintre cele înregistrate în bogata experienţă personală. Nu m-am sfiit să le critic consecvent, dar ele nici nu m-au împiedicat să revin mereu printre prieteni de-o viaţă sau ceva mai noi.

• Uite aerul, nu e aerul şi... ia parcarea de unde nu-i

O călătorie cu trenul spre Caransebeş a însemnat o aventură dintre acelea de nedorit nici duşmanilor. Să o luăm pe rând: durata voiajului = 7 ore; viteza medie de deplasare = circa 50 km/oră (iar asupra acestor cifre, aşa... incredibile pentru mileniul 3 cum par, nu poţi avea control); gradul de confort = "opţional".

Astfel, am cumpărat bilete la clasa 1 şi am primit asigurări că trenul este dotat cu aerul condiţionat absolut necesar într-o zi caniculară cum, întâmplător, a fost atunci. Însă, la puţin timp de la plecare, condiţiile din vagon au devenit insuportabile - nici urmă de aer condiţionat! Întrebat de ce nu porneşte instalaţia, conductorul a ridicat din umeri: de unde capacitate de a răci pe temperaturi aşa ridicate la un sistem foarte vechi? Atunci, am continuat dialogul cu ceferistul, unde şi cum pot cere să mi se înapoieze bani pentru un serviciu plătit, dar neonorat? Răspunsul primit: "Dacă vă mutaţi la clasa a doua, pot să vă dau o adeverinţă care să vă permită să cereţi restituirea diferenţei de clasă"!? De la sine înţeles că şi la "a doua" instalaţia avea aceeaşi... eficienţă. Ce mai, politeţea arătată şi soluţia oferită de angajatul CFR au fost ireproşabile!

Constatări asemănătoare, apropo de grija statului deopotrivă faţă de cetăţenii săi şi oaspeţi, am tras şi după o alt-fel de călătorie, de această dată prin Bucuresti. Am luat un taxi până la mall-ul din Pantelimon. Rugând şoferul să oprească în faţa intrării principale, acesta mi-a comunicat că o va face ("clientul nostru, stăpânul nostru", nu?), dar în mod ilegal, oprirea fiind interzisă în acel loc. Iar când am dat să aflu cum găsesc un taxi pentru întoarcere, replica a sunat similar: "Aşteptaţi până opreşte ilegal cineva, dacă nu aveţi neşansa să fie poliţia prezentă!". Menţionez că trotuarul din faţa complexului comercial are o lăţime de vreo 10 metri, iar inexistenţa unei staţii de taxi nu poate fi explicată decât prin preocuparea edililor faţă de sănătatea cetăţenilor, obligaţi astfel să facă mişcare, să meargă pe jos - pe o distanţă considerabilă - pentru a găsi un asemenea mijloc de transport...

• Unde se mai refuză dreptul stabilirii identităţii?

Şi de tarele legislaţiei m-am izbit nu o dată. Cea mai proaspătă păţanie a pornit de la rugămintea unei rude, care mi-a dat procură pentru a scoate certificatele de stare civilă ale părinţilor săi.

După ce am trecut prin procedurile normale (?) în birourile de stare civilă, întâmpinat de aroganţă sau politeţe în funcţie de starea de spirit a funcţionarului, am reuşit să obţin certificatele care atestau data şi locul naşterii persoanelor respective. Întrucât acestea şi-au avut originea lângă Satu Mare în perioada în care regiunea aparţinea Austro-Ungariei, tatăl s-a născut Şandor şi a murit Alexandru. La fel, numele de familie ale ambilor a suferit modificări, din cauza cărora verişoara avea nevoie de un act prin care să dovedească că persoanele în cauză, părinţii ei, au fost căsătoriţi. Exact în acest punct lucrurile s-au împotmolit, directorul Stării civile din Satu Mare afirmând că, prin lege (ori hotărâre de guvern), în România asemenea acte nu se eliberează pentru persoane decedate!

E normal aşa ceva? Cum este posibil ca unei persoane să i se nege dreptul de a demonstra cine sunt (au fost) părinţii săi, în condiţiile în care exis-tă acte doveditoare? Nu ştiu să mai fie vreo ţară, cel puţin din lumea civilizată, cu legi care să îngrădească cuiva dreptul de a-şi stabili identitatea!

Am întrebat-o pe şefa instituţiei sătmărene cărei autorităţi i se subordonea-ză. "Doamnei ministru Carmen Dan", a răspuns, iar ulterior, după insistenţe prin e-mail, m-a informat că va face un referat şi, în caz că va primi un răspuns, mă va anunţa. Au trecut aproape trei luni de atunci, tot în stare de... aşteptare mă găsesc.

Nefiind prezent pe reţele de socializare, nu pot organiza niscaiva mişcări de protest. Nici măcar nu ştiu dacă trebuie autorizaţie pentru un protest individual, ca să mă instalez cu o pancartă în faţa biroului doamnei Carmen Dan, cerând respectarea dreptului cetăţenilor la stabilirea propriei identităţi, cu speranţa ca această acţiune să nu streseze prea tare forţele de ordine, precum în împrejurări destul de recente.

• Casta notarilor români, în serviciul... injustiţiei!?

Am citit cu interes că, după ce va termina să servească justiţia în calitate de ministru, domnul Tudorel Toader se va orienta spre o nouă îndeletnicire, una care serveşte, în opinia subsemnatului, INJUSTIŢIA - anume, aceea de notar public. Cum argumentez o asemenea etichetare a modului în care se practică respectiva profesiune în România? Simplu: după mulţi ani de democraţie, casta notarilor (profitorilor) publici continuă să fie protejată prin legi retrograde, în fapt antidemocratice!, care le permite căptuşirea buzunarelor în detrimentul contribuabilului. Membrii săi au puteri monopoliste, cum nu cred să mai existe în vreo democraţie europeană.

Concret, după ce am aflat costul unui anume serviciu solicitat, am propus o negociere asupra lui, bazată pe criterii de volum. Răspunsul notarului m-a lăsat interzis ca l-a orice dentist: "Dumneavoastră mă instigaţi la încălcarea legii"!!! Desigur, se referea la legea care lui îi permite să se îmbogăţească, iar clientului nu îi oferă nicio opţiune de negociere a preţului ori să evite cheltuieli inutile cu serviciile notariale.

Ce părere ar avea domnul Tudorel de situaţia în care, să presupunem, aş vrea să cumpăr o proprietate de la fratele meu: chiar i se pare normal că şi în acest caz transferul de proprietate nu se poate face fără să plătesc sume considerabile notarului, pentru servicii inutile? I-aş aduce la cunoştiinţă onorabilului domn demnitar într-o ţară care se mândreşte cu apartenenţa la francofonie că, atunci când a devenit ministru al economiei în guvernul Hollande, prima măsură pe care a luat-o actualul Preşedinte Macron pentru stimularea economiei franceze a fost liberalizarea profesiei de notar. Aceasta, tocmai în scopul de a genera mai multă competiţie.

În România, sistemul de preţuri administrate şi servicii asupra cărora notarii au putere de monopol este contrar unei economii de piaţă funcţionale. Personal, am încercat o activitate de lobby la nivelul preşedinţilor de comisii juridice din Parlament, un fost ministru promiţând că o să susţină demantelarea puterilor monopoliste ale notarilor. Se pare că în sertarele comisiilor juridice există destule propuneri pe această temă, însă aceiaşi oameni care s-au declarat de acord cu mine au adăugat că ele au puţine şanse de succes, deoarece nu puţini parlamentari au membri de familie sau apropiaţi care fac parte din această castă cu puteri de a exploata restul societăţii. Parlamentarii servesc, nu-i aşa, interesul public. Dificultatea fiind că este greu de deosebit interesul public de cel personal!

• Nici cu avocaţii nu ne e ruşine...

Posed şi o experienţă de poveste cu Justiţia: în baza - mai bine zis din cauza - unei legi absurde, în care se face vorbire despre "cumpărătorul de bună credinţă", s-a vândut un bun care îmi aparţinea şi, pe cale procedurală a la România, am pierdut tocmai pe acest motiv (cumpărătorul ar fi fost de bună credinţă). Cum nu am mai auzit ca într-o ţară civilizată proprietatea unui cetăţean să poată fi astfel transferată în posesia altuia, în virtutea legii, am căutat pentru proces un avocat. La recomandarea unui prieten, am contactat un cunoscut apărător bucureştean, la biroul căruia m-am prezentat.

Am fost invitat într-o sala de aşteptare, unde după câteva minute s-a prezentat o secretară dotată cu chitanţier, solicitându-mi 300 de euro. I-am replicat că încă nici nu l-am văzut pe avocat şi nu avem vreo înţelegere în privinţa reprezentării. Duduia m-a informat însă ca această sumă reprezintă onorariul - numai - pentru consultaţia iniţială!? Nu a mai avut, în schimb, răspuns la întrebarea dacă nu este o practică obligatorie să anunţi clientul că deosebita onoare de a vedea la faţă ilustrul avocat valorează 300 de euro (nici mai mult, nici mai puţin) şi atunci am înştiinţat-o că onorariul meu este tot 300 de euro pe oră şi o să-i trimit factura pentru timpul pierdut ca să vin, invitat!, la acel birou... Poate ar fi trebuit să merg la "Protecţia consumatorului", dar am plecat din ţară, rămânând doar cu timpul pierdut.

• Nu numai critică

Ca să nu se creadă cumva că văd totul în negru, am pentru final câteva aprecieri pozitive asupra stării de fapt din ţara în care am revenit neîntrerupt, decenii în şir, şi sper să o mai pot face cât voi mai fi. De pildă, pentru un turist occidental România este una dintre cele mai ieftine ţări din Europa, cu o ofertă turistică impresionantă. Apoi, sunt restaurante în Bucureşti - dar nu numai în Capitală - unde se poate servi prânzul cu şase-şapte euro, într-o atmosfera plăcută, elegantă.

Sigur, ar mai fi unele, dintre cele pe bune, de enumerat, însă aş încheia cu o vorbă-două apropo de cei născuţi în această ţară şi deveniţi, în timp, pensionari rezidenţi în străinătate: cred că guvernul ar putea să-i readucă pe mulţi acasă dacă ar face ceva pentru îmbunătăţirea serviciilor medicale. Să ne gândim doar la amănuntul (esenţial... pentru ambele părţi!) că pensiile lor au o putere de cumpărare în România de 2-3 ori mai mare decât în ţările occidentale. Or, deocamdată, mulţi socotesc, probabil, că-i de dorit să fii mai sănătos decât mai bogat.

Dar gata cu comparaţiile, ca să nu o dau iarăşi pe critică şi să-i deranjez pe cei care întreabă de ce mai (re)vin în România...