OPINII Creştere fără dezvoltare?!

Ambiţionat de poziţia de lider WTA a Simonei Halep, primul-ministru al României, asemeni unui antrenor de lot naţional, aduce cu nedisimulată mândrie la cunoştinţa poporului incredibila performanţă a obţinerii medaliei de argint (după China) în competiţia mondială a creşterii economice, justificând trecerea de la stadiul «mioritic» la cel de «tigru al Europei»!

La rândul său, ministrul finanţelor Ionuţ Mişa precizează satisfăcut o creştere economică de 8,8% în trimestrul doi şi prognozează o creştere de 6% pentru întregul an 2017. Relatările agenţiilor Washington Post şi France Presse sau ale comisarului european Pierre Moscovici sunt invocate suplimentar, pentru a spulbera orice urmă de neîncredere a «cârcotaşilor».

Declarând cele de mai sus, nu se poate ca ambii demnitari să nu fi resimţit în intimitate legendara mândrie cu care mesagerul Fidipide anunţa victoria de la Maraton împotriva perşilor, o victorie în care aproape nimeni nu crezuse! Există însă o mică deosebire care, chiar dacă abil trecută sub tăcere, ar trebui să tempereze amploarea entuziasmului: în timp ce istorica victorie a grecilor constituia o realitate incontestabil suficientă, creşterea economică nu este decât componenta necesară şi complementară a argumentării succesului realizării esenţei guvernării (ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, redistribuirea veniturilor, stabilitatea balanţei de plăţi). Aprecierea corectă a actului de guvernare este suplimentar şi obligatoriu condiţionată de componenta sa suficientă, dezvoltarea economică.

Constituie creşterea economică, pe de o parte, şi dezvoltarea economică, pe de altă parte, concepte diferite?

Creşterea economică este definită de evoluţia Produsului Intern Brut, în timp ce dezvoltarea economică este reflectarea dinamicii creşterii bunăstării cetăţenilor (îmbunătăţirea indicatorilor specifici sănătăţii, educaţiei, cultură generală, etc. şi diminuarea indicatorilor de sărăcie).

Acordând statisticii accepţiunea sa pozitivă («Gramatică a ştiinţei» - Karl Pearson) în pofida unor manifeste neîncrederi («Există minciuni, minciuni sfruntate şi statistici» - Mark Twain), performanţa creşterii economice comparativ cu alte ţări nu poate fi contestată decât sub aspectul caracterului său relativ: o creştere de zece unităţi raportată la o sută reprezintă 10%, în timp ce o creştere de o mie de unităţi (de o sută de ori mai mare) raportată la o bază de o sută de mii reprezintă doar 1%!

Pentru a aprecia corect în ce măsură creşterea economică este satisfăcătoare, în sensul favorizării dezvoltării economice, evaluarea acesteia din urmă - reflectând nivelul calităţii vieţii cetăţenilor - este efectuată în baza unui model economic cunoscut ca Indicele Dezvoltării Umane (IDU). România figurează în «clasamentul general» în cadrul grupei «Dezvoltare Umană foarte înaltă» - ceea ce constituie un aspect pozitiv în sine, depreciat însă de ocuparea penultimei poziţii între 51 de state. Valoarea IDU al României este de 0.802, faţă de prima clasată, Norvegia - 0.949 (pentru 2015, conform United Nations Development Programme - 2016 HDR Report).

Analizând componentele care stau la baza determinării IDU, nu avem prea multe motive de satisfacţie: speranţa de viaţă de 74,8 ani devansează - între cele 51 de state - doar Rusia, Lituania, Letonia, Arabia Saudită şi Kuweitul, durata medie a şcolarizării ne situează pe locul 42, 25,4% din populaţie trăieşte sub pragul de sărăcie (2013, UN Data), din punctul de vedere al produsului intern pe locuitor doar datorită Muntenegrului nu ocupăm ultima poziţie.

25,4% din populaţie trăia, în 2013, sub pragul de sărăcie (UN Data). Astăzi...

O rază timidă de lumină este relevată de clasarea la «individual compus» pe locul 50 în 2015, faţă de locul 51, în 2014!

Cum este posibil ca naţiunea cu cea mai rapidă rată de creştere economică în Europa să fie, în acelaşi timp, codaşă în ceea ce priveşte gradul dezvoltării economice?

Evidenţa concluziei nu poate scăpa unui observator atent şi neutru politic sau emoţional: creşterea economică în sine, detaşată de obligativitatea corelării cu dezvoltarea economică, conduce la perpetuarea şi chiar aceentuarea inegalităţii, semn al unei imaturităţi politice greu de explicat şi de acceptat după trei decenii de economie de piaţă şi democraţie, în contextul apartenenţei la Uniunea Europeană, prefigurând - în cazul perseverării în a ignora realitatea - o greu de evitat instabilitate.

Expunerea evoluţiei creşterii economice detaşat - voit sau nu - de corelaţia obligatorie cu dezvoltarea economică poate fi uşor interpretată ca o încercare de manipulare în interes propriu a opiniei publice prin omisiune. Poate nu ar fi inutil ca, în cadrul ceremoniei de învestire, miniştrilor, în calitatea lor de servitori ai poporului (lat. minister, - stri, servitor), să fie obligaţi la completarea jurământului cu angajamentul de a nu spune în public «decât adevărul, tot adevărul şi numai adevărul» înainte de a preciza «Aşa să-mi ajute Dumnezeu!».