OPINII Independenţa BNR, echivalentă cu separarea dintre stat şi Biserică?

Opiniile consilierului Guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, sunt mereu o sursă de originalitate. La fel este şi cea în care încearcă să apere independenţa Băncii Centrale de intruzivul Parlament (mă refer la editorialul său din Hotnews din 22 aprilie, "Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită").

Croitoru porneşte de la un proiect de lege depus în Parlament prin care conducerea BNR ar putea fi revocată prin respingerea de către legislativ a raportului anual al instituţiei. Consilierul Guvernatorului identifică în această intenţie o ameninţare la adresa independenţei BNR şi, implicit, la adresa... bunăstării populaţiei. Asta deoarece băncile centrale au reuşit să stabilizeze inflaţia, iar reintroducerea acestora sub controlul politicienilor ar readuce tirania preţurilor în actualitate, crede Croitoru.

Să remarcăm totuşi că demonstraţia lui Lucian Croitoru echivalează prea uşor ideea de responsabilizare a tehnocraţilor din BNR cu cea de reintroducere a controlului politic asupra băncii centrale. Dacă un raport pică, asta nu înseamnă că în ziua următoare noua conducere se prezintă cu carneţelul în Parlament să primească indicaţii, ci doar că e posibil ca fosta conducere să fi eşuat în misiunea ei. Deşi stabilitatea preţurilor este un obiectiv foarte important, nici stabilitatea financiară nu este un simplu detaliu, iar un lanţ de falimente care trec pe sub nasul supravegherii din BNR ca la sfârşitul anilor "90 (bănci +FNI) sau norme iresponsabile de creditare din partea băncilor aprobate de supraveghetor (vezi 2007) nu cred că pot fi trecute cu vederea de un Parlament care respectă atât independenţa BNR, cât şi interesele cetăţenilor care l-au votat, mai ales când aceştia riscă să fie lăsaţi descoperiţi într-o nouă bulă a creditului.

Croitoru se teme de aprecierile Parlamentului în chestiuni care depăşesc problematica inflaţiei ori politica monetară şi ar vrea să le evite cu orice preţ. "De exemplu, lăsând la o parte obiectivul stabilităţii pe termen lung a preţurilor, majorităţi parlamentare vremelnice ar putea decide, pe criterii populiste, că rata dobânzii de politică monetară a crescut prea mult, producând costuri mari pentru afaceri. La fel, neglijând obiectivul stabilităţii pe termen lung al preţurilor, astfel de majorităţi ar putea decide că reducerea prea abruptă a ratei dobânzii a dus la deprecierea prea mare a leului. Pe baza acestor rezultate - costuri crescute cu dobânzile, încetinirea creditului sau deprecierea leului -, politicienii ar putea decide că guvernatorul şi ceilalţi membri ai consiliului de administraţie au făcut o treabă proastă şi ar trebui demişi".

Cârcotaşii ar observa că din enumerare lipseşte orice referire la activitatea de supraveghere - bănci falimentare, bule ale creditului, etc - fiind menţionate doar efecte ale deciziilor de politică monetară.

"Numai că procedând aşa, majorităţile respective ar desconsidera voinţa poporului român aşa cum este formulată în Legea 312/2004", adaugă Croitoru.

Cu alte cuvinte, parlamentarii se pregătesc să emită păreri asupra activităţii BNR şi să pună în discuţie scaunele nemuritorilor din strada Doamnei (sediul BNR), nesocotind voinţa poporului care s-a exprimat odată prin reprezentanţii săi, când s-a votat legea de funcţionare a Băncii Centrale. De unde rezultă că poporul, prin reprezentanţii săi, nu are voie să se răzgândească... decât când acest fapt ar satisface interesele sectorului bancar, am putea spune, având în vedere activitatea de lobby intens demarată de BNR împotriva legii dării în plată în intervalul dintre votarea în primă instanţă de Parlament şi discuţiile de după retrimiterea spre reexaminare de către Preşedinte.

După ce zugrăveşte riscurile intruziunii politicului, Croitoru mai subliniază odată efectele independenţei băncii centrale apelând la o comparaţie peste timp: "În termenii inovaţiilor majore care au influenţat progresul omenirii, inovaţia instituţională a independenţei băncii centrale este similară cu inovaţia separării dintre puterea administrativă şi religie (aşa numită secularizare)".

Comparaţia este binevenită pentru că scoate în evidenţă asemănările dintre două instituţii considerate, o vreme, intangibile. Mă refer la Biserică, pentru o bună bucată de timp posesoare unică a adevărului spiritual, şi la băncile centrale, care îşi arogă acum postura de unice posesoa-re a adevărurilor monetare şi macroeconomice. Şi precum odinioară Biserica Catolică şi-a apărat adevărurile cu Inchiziţia, băncile centrale au propria inchiziţie a corectitudinii economice, care nu admite că repectivele instituţii pot greşi (criza din 2007-2009 ce-a fost?), ca să nu mai pomenim de anatemizarea suspiciunii că rolul de supraveghere şi control a cam dispărut în favoarea celui de lobby pentru sectorul supravegheat. Eu sper doar că cele două forme de Inchiziţie nu vor trăi la fel de mult.