OPINII Între dividendele din profit şi dividendele din... active

Oare adunăm mere cu pere când folosim aceiaşi indicatori precum PER (raport care arată numărul de ani necesari pentru recuperarea investiţiei din dividende) sau randamentul la dividend pentru afaceri diferite precum distribuţia de energie şi extracţia de resurse?

Raportul dintre profitul pe acţiune obţinut de o companie şi preţul acţiunii (PER) este filtrul prin care majoritatea micilor investitori trec societăţile listate. Un PER mare înseamnă un timp mai lung de amortizare a investiţiilor din dividendele plătite de companie, pe când un PER mai mic (precum în cazul unor companii energetice) ar însemna că ne recuperăm banii repede din dividende şi ce rămâne apoi este profitul nostru curat... Iar cum multe companii din energie au un PER minuscul (implicit, dividende mari) nu trebuie decât să le cumpărăm acţiunile, să aşteptăm câţiva ani ca din dividende să ne scoatem investiţia iniţială şi gata! Am dat lovitura. Cine a luat pe acest raţionament acţiuni Transelectrica la finalul lui 2017 se întreabă şi acum unde a greşit probabil. Similar, cei care vor cumpăra Nuclearelectrica în momentul anunţării dividendului şi vor ţine acţiunile până se află va­loarea investiţiilor în reactoarele învechite... Asta nu înseamnă neapărat că acţiunile energetice nu sunt bune, ci doar că raportarea noastră la ele e uneori incompletă.

Bunăoară, un PER foarte mic ar putea însemna şi că profitul realizat în ultimii ani va fi greu de replicat în noile condiţii de piaţă. Vezi de pildă unde erau acţiunile Trans­electrica (TEL) în 2013 şi unde au ajuns după ce ANRE a aprobat nişte majorări de tarife. Politica asta a fost însă reversibilă, iar, recent, TEL a raportat un profit diminuat cu 90%, tot în urma unei decizii a arbitrului din piaţa energiei care a micşorat tarifele de trans­port, iar cotaţiile sunt pe trend descendent de ceva vreme.

Similar, un PER mai mic decât în alte cazuri se poate datora modelului diferit de business. Una e să fie monopol în zona transportului de energie electrică, alta e să fi duopol în zona extracţiei de gaze (Rom­gaz). În primul caz nimeni nu te poa­te scoate din piaţă, în al doilea caz poţi fi afectat atât pe termen scurt de importurile conjunctural mai ieftine (ce a păţit compania în 2016) cât, mai ales, pe termen lung, prin epuizarea resurselor (peste aproximativ 15 ani după ultimele estimări privind Romgaz). Aşa că e normal ca o companie care are o durată de viaţă limitată a business-ului în forma actuală (după ce resursele se împuţinează serios, afacerea Romgaz se va axa pe înmagazinare şi, tangenţial, producerea de energie electrică) să aibă un raport preţ/profit pe acţiune mai mic decât una care are piaţa asigurată pe termen lung (vezi producţia de electricitate la preţuri competitive - modelul Hidroelectrica, precum şi distribuţia sau transportul său - Electrica, Transelectrica). Practic, la companii precum Romgaz şi Petrom, preţurile ar trebui să aibă un declin natural, proporţional cu rata de epuizare a rezervelor cunoscute, în condiţii normale de piaţă (adică fără să luăm în considerare un declin conjunctural al profitabilităţii sau o perioadă amplă de corecţii pe pieţele de capital, ambele evenimente fiind în măsură să influenţeze preţul acţiunilor). Dacă vă amintiţi, ceva similar au păţit SIF-urile după 2007. Pe fondul corecţiilor bursiere, managerii au decis să lichideze o bună parte din deţineri pentru a dis­tribui acţionarilor afectaţi dividende cât mai mari, iar cotaţiile nu şi-au mai revenit niciodată la valorile pre-criză (nu sunt nici măcar pe aproape, SIF Oltenia cocheta atunci cu pragul de 5 lei/acţiune), deşi bursa a recuperat cea mai mare parte a scăderilor la nivelul indicilor BET, BET-C.