OPINII Iraţional în contracte şi în afaceri

Contractele lumii în care trăim nu mai sunt decât rareori rezultatul raţiunii. Când nu sunt rezultatul "pilotului automat", al "scurtăturilor" mentale, ele sunt, în mod aproape exclusiv, rezultatul emoţiei. Sunt iraţionale. Profesioniştii care cunosc această realitate o exploatează, fie că suntem sau nu conştienţi că emoţiile ne sunt canalizate şi chiar manipulate.

Contractul ar trebui să fie o opţiune raţională, conştientă, făcută cu scopul de a obţine de la co-contractant o contra-prestaţie. Schema simplificată a contractului ar putea fi descrisă aşa: îţi dau ceva ca să îmi dai altceva în schimb (do ut des) ori pentru a întreprinde ceva în schimb (do ut facias) sau, după caz, efectuez ceva pentru ca tu să efectuezi altceva în schimb (facias ut facias). Părţile contractului au propriul interes, pe care şi-l urmează prin încheierea şi executarea contractului. Interesul este mobilul contractului (causa finalis). Cu toată aparenţa de contrarietate a celor două interese în fiinţă, aceste interese trebuie să se concilieze, să fie în echilibru, întrucât ambele părţi trebuie să câştige din executarea contractului (win-win situation) şi, de aceea, în mod normal, contractul ar trebui să fie ceva raţional. Dar, în prezent, aproape nimic nu mai este normal în acest domeniu. Viteza de circulaţie a informaţiei, a ideilor şi a banilor este, deja, iraţională. În afară de suporţii media clasici (tv, radio, presă scrisă), există internetul, reţelele de socializare, sistemele de comunicare scrisă sau vizuală instantanee (Messenger, WhatsApp, Twitter etc.), enciclopediile on - line (re)scrise permanent de cititori (Wikipedia), iar aceste medii de informare sunt, de cele mai multe ori, şi medii de formare, mai precis, de canalizare a opiniei şi a emoţiilor. Ca să luăm un exemplu edificator, vom observa că viteza de circulaţie a valorilor şi a banilor este calculată, în marile tranzacţii globale, în nano-secunde. Pe pieţele mari de capital, valorile nu mai sunt nici măcar rezultatul agitaţiei agenţilor de bursă, nu se mai stabilesc de pe o zi pe altă şi nici măcar de la o ora la alta, ci de la o secundă la alta. Tranzacţiile cu valori mari se efectuează prin algoritmi de calculator (acestea se numesc high frequency transactions, HFT). Evident, nimic raţional nu mai există în astfel de tranzacţii; nicio analiză cât de cât aşezată nu se mai poate face în astfel de condiţii. În afaceri, decizia de a investi, deci de a contracta, se mai bazează doar în mică măsură pe calcule raţionale. Această decizie este mai mult umorală; ea este o decizie luată mai mult pe bază de entuziasm.

Concret, în istoria recentă, de după anul 2000, se poate percepe destul de clar că, din când în când, se răspândeşte vestea că în România se fac afaceri imobiliare bune, şi asta este entuziasmant (1) . Aşa că investitorii şi "investitorii" vin şi demarează afaceri în acest domeniu, cu mai mult sau mai puţin succes. Cei cu ghilimele de rigoare sunt persoane care nu dispun neapărat de lichidităţi, ci doar de idei, mai mult sau mai puţin legitime, pe care le fructifică accesând credite pe care, în mod raţional şi prudent, o bancă responsabilă nu le-ar acorda, doar că, desigur, şi acea bancă este cuprinsă de entuziasmul investiţional şi de goana după oportunităţi. Din această zonă se recrutează cele mai multe falimente, totuşi.

Terorismul, tot mai recrudescent în ţări cu mult mai multe lucruri şi site-uri de oferit turiştilor decât România, a putut reorienta preferinţele în domeniu, în genere fiind "alese" destinaţii considerate sigure. Se întâmplă ca România să fie o asemenea destinaţie. Doar că entuziasmul investitorilor creşte încet şi descreşte rapid, întrucât infrastructura de transport de la noi este descurajantă.

Exuberanţa iraţională a autorităţilor noastre de a vinde tot şi a risipi orice pe motivul mitologic al eficienţei privatizării a permis investitorilor să descopere că în România se pot face profituri substanţiale din comerţ cu material lemnos, din achiziţionarea şi concentrarea de terenuri agricole, din controlul energiei şi al resurselor naturale, din impunerea unor dobânzi duble faţă de media europeană în banking, din acţionarea Statului român la ICSID pentru incoerenţa în acordarea şi retragerea de facilităţi etc.

Doar că economia evoluează ciclic, iar acest entuziasm este sămânţa dezastrului ulterior, când contractele vor fi fost dominate de panică.

Decizia consecvenţială de a nu (mai) investi, deci de a nu contracta, este dominată de această panică ulterioară entuziasmului, panică amplificată de agenţiile de rating care îşi publică rapoartele exact atunci când trebuie. În anul 2009, în primul trimestru, băncile, pur şi simplu, au refuzat să se mai împrumute între ele pentru că, pur şi simplu, nu mai aveau încredere reciprocă. Nemaiavând lichidităţi, băncile au întrerupt brutal linii de credit sau de finanţare, blocând, pur şi simplu, economia. Creditarea a fost reluată cu greu, doar că a fost nevoie ca România să contracteze, panicată, un ciudat împrumut de 20 de miliarde de euro de la instituţii financiare internaţionale, plus de nişte măsuri de austeritate cvasi-fasciste (2010, A. D.).

La momentul actual (2017, A. D.), decizia de a nu investi, deci de a nu contracta, este dominată de alte teme panicarde: e numai corupţie în România, iar corupţii sunt numai rezidenţii, nu şi expaţii, industria alimentară românească nu e deloc sigură, deci produsele româneşti trebuie boicotate, românii nu respectă contractele înrobitoare, deci nu sunt serioşi (şi, în mod nepermis, mai şi visează la sentinţe judiciare sau la legi liberatoare), salariile nu sunt de 2 lei pe lună, ca în Brazilia, deci e risc sistemic. Uneori, panica este asezonată cu dorinţa de răzbunare sau cu furia sancţionatoare a tuturor celor care şi-au luat libertatea, prost înţeleasă, de a-şi cere drepturile şi de a-şi urmări interesele de consumatori, cetăţeni cu drepturi (şi nu numai cu obligaţii şi îndatoriri). Legea dării în plată, spre exemplu, o lege împotriva căreia o întreagă pleiadă de instituţii şi "specialişti" au aruncat cu foc şi pară, trebuie abandonată, întrucât ar arunca în aer sistemul bancar, contractele şi credibilitatea României şi, în plus, ca bonus, ar aduce şi apocalipsa. În schimb, legea confiscării depozitelor bancare (bail-in) nu doar că este ne-riscantă pentru fiinţa dreptului de proprietate; ea este mai mult decât necesară, căci băncile trebuie să supravieţuiască chiar cu riscul exproprierii deponenţilor de economiile lor de o viaţă.