OPINII Un altoi între dadaism şi absurd

Întrebarea "De ce Ion Iliescu a fraternizat cu PSD, cîtă vreme avea speranţa să revină în fruntea formaţiunii, şi de ce s-a dezis de el peste două săptămîni, atunci cînd a ajuns în băncile membrilor de rînd?", repetată într-o formulare sau alta ca un ecou întîrziat al Congresului, mi se pare lipsită de sens şi viciată de o abordare dintre cele mai nefericite.

Se amestecă, deliberat sau din prostie, mere cu pere şi se emit exclamaţii de stupoare că nu se recunoaşte gustul caisei. Se pleacă de la premisa adevărată că Ion Iliescu avea convingerea, nu speranţa, că va reveni în fruntea partidului, aşa cum i s-a cerut public, în repetate rînduri! şi se forţează concluzia că acelaşi Ion Iliescu este acum gata să-şi ia jucăriile şi să plece pentru că nu ştie să piardă şi să-l aplaude, aşa cum se cuvine, pe cel mai bun.

Păi, mai întîi, unde, cînd şi, mai ales, în faţa cui a pierdut Ion Iliescu? A fost o competiţie? A declarat PSD undeva că a ajuns să înţeleagă ceva din lecţia amară a ultimelor eşecuri şi că, pentru că vrea cu adevărat o schimbare, deschide cursa pentru a alege programul cel mai bun şi, implicit, omul care să-l pună în practică? S-au bătut cei dispuşi să-şi asume ingrata sarcină de a reforma partidul în moţiuni, care de care mai temeinic ticluită şi mai plină de elemente capabile să configureze un viitor plauzibil? Nici vorbă de aşa ceva.

Totul a avut aerul inconfundabil, pînă în ultima clipă, al unei serbări de cartier, cînd, în final, în loc să se pună coroniţa pe fruntea celei care fusese aleasă de mult "regina balului", lumea care asista picotind pe margine a fost, dintr-o dată, martora înmămurită al unui adevărat carnagiu. Ion Iliescu nu a pierdut; a fost trădat şi executat, ca în vremurile bune ale Lubiankăi. Şi asta pentru că nu şi-a putut imagina, oricît de bine îi cunoaşte, că "discipolii" pe care i-a moşit ani de zile în partid, cîte păcate or avea ei, ar fi în stare să-l atragă într-o asemenea mizerabilă cursă şi să-i întindă, şi încă cu plecăciuni, o cupă de şampanie plină cu... cucută. Spre stupoarea la care a mai avut acces, în ultima clipă, a înţeles că s-a înşelat, că i-a subestimat: învăţăceii sînt în stare de orice ticăloşie. Şi pentru ca umilinţa să fie totală şi absurdul împins pînă la cotele la care orice minte sănătoasă se blochează, pe cine puteau să aleagă mai bine pentru rolul "Învingătorului" decît pe "Prostănacul"? Un nimeni! "Geoană" este cel mai verosimil răspuns pentru toţi cei care s-au întrebat vreodată cum se face că, dintr-o lume întreagă, dadaismul şi teatrul absurdului s-au născut tocmai aici, pe malurile Dîmboviţei. Să pui în ring, faţă în faţă, un politician de anvergura lui Ion Iliescu (la ideile căruia, fireşte, poţi să subscrii sau, din contră, să le conteşti cu toată forţa) şi o umbră de consistenţa lui Geoană şi, în final, să-ţi imaginezi că e suficient să ridici mîna celui din urmă ca cineva să-l şi creadă cel dintîi e, într-adevăr, o probă de "virtuozitate" demnă de nişte personaje descinse din lumea lui Tzara sau Ionesco.

"Care sînt raţiunile pentru care Ion Iliescu este dator să rămînă într-un partid în care cei care îl conduc au făcut totul pentru îndepărtarea lui?" este o întrebare la care personal nu reuşesc să găsesc un răspuns valid. Ca o pedeapsă pe care ar trebui să o ispăşească pentru că nu a ţinut cont de truismul că "somnul raţiunii naşte monştri"? Sigur, vina lui, în acest sens, este de necontestat. Dar de aici şi pînă la a-l obliga să asiste ca martor neputincios la felul în care partidul pe care el l-a făurit ajunge să nu mai aibă nimic comun cu idealurile politice pe care le-a slujit o viaţă întreagă, e o distanţă pe care nimeni nu are dreptul să-i impună să o parcurgă. Forţa politică a lui Ion Iliescu nu s-a redus niciodată la funcţia pe care a ocupat-o, ea a constat în numărul mare al oamenilor care au crezut că el îi reprezintă, că el le ştie şi le apără cel mai bine interesele. Dacă aceste interese sînt benefice unei Românii în 2005 e deja o altă problemă şi, oricum, rezolvarea ei nu decurge de la sine, o dată cu eliminarea lui Iliescu din fruntea partidului. La moartea lui Corneliu Coposu, comunis-tul Alexandru Bârlădeanu declara: "O viaţă întreagă am fost pe poziţii antagoniste, Istoria a dovedit că el a avut dreptate". Spre deosebire de Bârlădeanu, Iliescu continuă să fie convins că valorile şi lumea în care crede şi azi nu sînt incompatibile cu timpurile pe care le trăim. Singurul căruia nimeni nu-i poa-te refuza dreptul suveran de a se pronunţa asupra temeiniciei acestui crez este electoratul. În faţa lui şi în numele lui, toate demersurile pe care Ion Iliescu le va întreprinde, inclusiv crearea unui nou partid, sînt perfect legitime şi, deci, dincolo, de orice blam. Spre indispoziţia tot mai accentuată a actualilor lideri ai PSD, care, nici în visele cele mai roz, nu-şi pot imagina o victorie în faţa lui Iliescu, într-o confruntare arbitrată tocmai de acest electorat. În orice caz, prin felul în care au montat eliminarea lui Iliescu, nu au făcut decît să-i sporească popularitatea. Au dovedit-o aplauzele în picioare ale participanţilor la ultimul consiliu al PSD.