Oraşul dintre gropi

Într-o lume normală, gropile sunt nişte accidente care nu modifică aproape deloc imaginea unui oraş. Pentru că suntem prizonierii şi victimele unei nesfîrşite tranziţii, la noi e invers: capitala scumpei noas-tre patrii este un accident, care nu schimbă aproape deloc imaginea pădurii de gropi care definesc imaginea oraşului. Şi nu de azi de ieri, ci de 15 ani încoace, de cînd avem "primari democraţi", adică aleşi cu mîna noastră la urne, din patru în patru ani. Bucureştiul, din Micul Paris a devenit un soi de Marele Canion, în care gropile sunt cele care definesc relieful. Nu doar gropile din ceea ce odată a fost asfalt, ci şi gropile nenumăratelor şantiere lăsate în paragină, sau deschise în fiecare zi, gropile de gunoi ad hoc sau "amenajate", gropile construcţiilor care nu se mai termină cu anii, precum şi alte gropi, gropane şi gropiţe, lăsate pe obrazul desfigurat al oraşului de activitatea febrilă a edililor şi întreprinzătorilor noştri concitadini. Pentru a ilustra, parcă, nemuritoarea legendă a lui Sisif, de îndată ce se instalează în birourile primitoare ale primăriei capitalei, edilii dau buzna să repare gropile. Şi pe cît le repară ei, pe atît cresc ele la loc, ba chiar şi mai mult, aşa că de la an la an, sarcina devine şi mai mare, şi mai dificilă şi mai ambiţioasă şi, desigur, şi mai cheltuitoare de resurse financiare. Mi-aduc şi acum aminte, parcă a fost ieri! Printr-un început de martie 1993, cînd zăpada încă mai stătea pe bordură, cînd apa băltea peste tot, iar temperaturile nu trecuseră de 10 grade Celsius, edilul şef îi înştiinţa pe fericiţii locuitori ai capitalei că eforturile sale de a repara străzile oraşului, în primul trimestru, făcuseră praf vreo cîteva zeci de miliarde de lei, deşi era evident pentru toată lumea că nimeni nu ar fi putut repara nimic în condiţiile meteo date şi, de fapt, nici nu reparase. Omul a părăsit man-datul liniştit, după patru ani, şi şi-a deschis o bancă!!!

A doua mare pasiune a edililor noştri este schimbarea bordurilor. Nu ştiu dacă aţi avut curiozitatea să număraţi cam de cîte ori s-au schimbat în anii aceştia bordurile Bucureştilor. Mie mi s-a părut că de cel puţin două-trei ori pe an. Nici nu se termină bine operaţiunea de refacere, că vine altă echipă, scobeşte din nou, lasă pe margine "reziduurile" vreo trei-patru lui, după care vine altă echipă şi instalează noile borduri. Cele vechi încă mai zac pe carosabil şi, dacă nu le topeşte pur şi simplu eroziunea naturală, vine în cele din urmă cineva şi le ridică, cam pe la sfîrşitul anului. Aici, n-am auzit nicio estimare oficială, dar cred că afacerea asta cu bordurile aduce în buzunarele întreprinzătorilor noştri edili ceva milioane de euro. Altfel, e greu să explici fascinaţia pentru această operaţiune pe cît de banală, pe atît de inutilă, dacă te uiţi cum arată carosabilul pe care-l măr-ginesc bordurile: plin de gropi, 12 luni pe an, non-stop!

În sfîrşit, odată cu "Era Videanu", a venit şi vremea marilor proiecte pentru Bucureşti. Primul şi cel mai important dintre ele, evident, astuparea gropilor, majestic botezată Marea asfaltare etapa I şi Refacerea a 39 de artere, etapa II. Între timp, administraţia Videanu a schimbat şi ea o dată bordurile şi se pregăteşte pentru runda a doua. Majoritatea comentatorilor evenimentului s-au oprit la "inconvenientele" create de elanul brusc dezlănţuit al edililor. Inconveniente, mai ales pentru cei care au proasta inspiraţie de a se mişca dintr-un loc într-altul prin oraş, adică vreo 2 milioane de cetăţeni convenţionali, zilnic. Consumul de benzină şi poluarea se dublează, ca şi timpul destinat parcurgerii unităţii de lungime pe unitatea de timp. Cui, ce-i pasă! Doar benzina o plătim noi şi instituţiile care au avut proasta inspiraţie să aibă parcuri auto, iar de respirat respirăm tot noi, pe gratis, noxele supli-mentare.

Ce ar trebui, oare, făcut pentru ca edilii să pună priorităţile oraşului în ordinea lor naturală? Adică aceea care ar aduce o veritabilă şi durabilă schimbare în viaţa noastră de locuitori ai unei capitale europene? Ce fel de studii ştiinţifice ar fi necesare şi de cîte creiere tip Einstein ar fi nevoie ca cineva, care stă în scaunul primarului, să bage de seamă că Bucureştiul nu va deveni o capitală europeană pînă nu va avea rezolvată "Infrastructura tehnică" - reţele de canalizare, reţele modernizate pentru transportul energiei termice, reţele noi de apă şi deşeuri, reţele de transport subteran, reţele pentru alte tipuri de infrastructuri moderne - cabluri transmisii date, telefonie etc. Toate aceste reţele trebuie proiectate şi astfel amenajate încît exploatarea curentă şi întreţinerea lor să nu ducă de fiecare dată la săparea altor tranşee în asfaltul proaspăt aşternut! Din acest punct de vedere, Bucureştiul nu a intrat nici în secolul XIX, necum în XXI!!

Poate că va fi nevoie de un studiu premiat de Comitetul Nobel pentru a-i convinge pe edilii capitalei României că închiderea şantierelor din perimetrul Bucureştiului este o urgenţă. 80% din poluare vine de aici, nu de la circulaţia autovehiculelor, cum ni se tot flutură de prin cancelariile primăriei! Evident, ar fi nevoie de vreo trei-patru organizaţii Green Peace, adunate toate cu bărci, vapoare, steaguri, şi alte materiale ilustrative, ca să-i convingă pe aceiaşi edili că distrugerea zonelor verzi ale capitalei trebuie să înceteze şi că este acută nevoie să fie dezvoltate altele noi.

Indiferent cum se va încheia actuala "cruciadă a asfaltării", promovată de administraţia Videanu, cred că e timpul să ni se răspundă clar, cu date şi acte, la cîteva întrebări: cine şi cît a încasat din actuala vînzoleală şi cînd au de gînd autorităţile primăriei să facă ceea ce este cu adevărat urgent de făcut în Capitală. Iar dacă nu pot să răspundă la aceste întrebări, măcar să ne spună cum se va numi viitoarea bancă pe care o va deschide primarul. Că de unde are banii, e clar!!