Până când mai durează "miracolul" financiar din Italia şi Spania?

Agenţiile de ştiri se întrec, de luni bune, în a anunţa noi minime istorice pentru costurile de finanţare ale Italiei şi Spaniei.

La începutul anului 2014, randamentul mediu al obligaţiunilor de 10 ani ale Spaniei era la 4,14%, iar pentru cele ale Italiei la 3,97%, conform datelor de pe site-ul Investing.com (vezi graficul 1).

De atunci, costurile de finanţare pe termen lung au scăzut până la 2,65% pentru Italia şi la 2,47% pentru Spania. De unde acest "miracol"? S-au redus datoriile publice semnificativ, astfel încât investitorii să nu mai fie îngrijoraţi de sustenabilitatea acestora? Au repornit motoarele economiei reale şi au fost "reparate" bilanţurile băncilor?

Dimpotrivă! Datele de la Eurostat pentru T1 2014 arată că datoria publică a Spaniei a crescut cu 6,8 puncte procentuale faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, până la 96,8% din PIB, în timp ce datoria publică a Italiei a crescut cu "doar" 5,4 puncte procentuale, până la 135,6% din PIB (vezi graficul 2).

Şi atunci? Motivul este, bineînţeles, promisiunea lui Mario Draghi de a face totul pentru protejarea monedei unice. La doi ani de la această promisiune şi după lansarea unor noi programe de lichiditate de un trilion de euro, cărora li se adaugă şi cvasi-certitudinea unui program de relaxare cantitativă de o legalitate îndoielnică, "pieţele" au ajuns să creadă că riscul nu mai există, nici chiar în cazul Italiei sau Spaniei.

Autorităţile din Spania au reuşit, recent, "performanţa" să vândă una dintre băncile de economii care s-au prăbuşit sub povara creditelor neperformante. BBVA, a doua bancă din Spania, a "cumpărat" Catalunya Caixa cu circa 1 miliard de euro, după alte două licitaţii nereuşite. Succes? Se poate spune şi aşa, dacă nu se ia în considerare că autorităţile de la Madrid au alocat anterior fonduri de 12 miliarde de euro pentru susţinerea băncii. Dar ce mai contează o pierdere de 11 miliarde de euro, care poate fi recuperată oricând prin noi programe de austeritate sau prin taxarea directă a conturilor bancare ale cetăţenilor?

Mai mult, BBVA a obţinut şi un credit fiscal de circa 300 de milioane de euro, precum şi "imunitate completă în faţa acţiunilor din justiţie îndreptate împotriva Catalunya Caixa", după cum scrie presa spaniolă.

Pe de altă parte, autorităţile spaniole au aprobat, la începutul acestei luni, aplicarea retroactivă a unei taxe de 0,03% asupra depozitelor bancare, după cum scrie Reuters. Scopul declarat este "armonizarea regimurilor fiscale la nivelul regiunilor semi-autonome şi generarea de venituri pentru autorităţile locale". Articolul Reuters aminteşte că autorităţile centrale au stabilit anul trecut o rată zero de taxare pentru depozitele bancare, astfel încât autorităţile regionale să nu impună propriile cote de impozitare.

Se va opri Madridul la 0,03%? Puţin probabil, în condiţiile în care Fondul Monetar Internaţional a prezentat deja propuneri pentru taxarea averilor nete în scopul reducerii datoriilor suverane, iar cota propusă a fost de 10%. După cum se observă, Spania a deschis acest drum, fără a ţine cont de noţiunea de "avere netă", care ar fi trebuit să rezulte, cel puţin, din diferenţa între depozitele şi creditele cetăţenilor.

Tragi-comedia din Italia are nuanţe uşor diferite. Acolo creşte numărul şomerilor şi al falimentelor din sectorul privat deoarece guvernul amână la nesfârşit plata furnizorilor. Tot Reuters arată că noul ministru al economiei, Pier Carlo Padoan, fost economist-şef la OECD, a anunţat o nouă amânare a plăţii arieratelor, până la sfârşitul anului. Datele de la Banca Italiei arată că valoarea acestora este de circa 75 de miliarde de euro, iar premierul Matteo Renzi a promis, în luna mai 2014, că toate datoriile restante vor fi plătite până în iulie 2014.

Reuters mai arată că a fost deschisă procedura de infringement împotriva Italiei în iunie 2014, deoarece guvernul de la Roma nu a respectat directiva Comisiei Europene privind reducerea întârzierilor la plata datoriilor către furnizori până la maxim 60 de zile. După toate promisiunile neonorate, mai este credibilă promisiunea că datoriile către companiile private vor fi plătite până la sfârşitul anului? Desigur că nu. Rămâne sarcina lui Mario Draghi să asigure aparenţa solvabilităţii Italiei.

Pe lângă arieratele semnificative, Italia se confruntă şi cu scadenţa unor datorii guvernamentale de circa 63 de miliarde de euro în următoarele zile, iar Spania trebuie să onoreze o scadenţă de 16,4 miliarde de euro doar astăzi, după cum scrie Bloomberg. Toate aceste datorii vor fi "acoperite" prin noi emisiuni de obligaţiuni, iar articolul Bloomberg arată că "va creşte cererea pentru titluri de stat, pe fondul perspectivelor relaxării monetare".

Acesta să fie singurul motiv al scăderii costurilor de finanţare ale Italiei şi Spaniei? Perspectiva relaxării monetare, chiar dacă devine tot mai evident că cele două ţări "membre" ale grupului PIIGS nu îşi mai pot plăti datoriile?

Se pare că da, în condiţiile în care Bloomberg scrie despre "plasa de siguranţă a lui Draghi, care a legat la ochi învestitorii în ceea ce priveşte riscurile". Atât de bine i-a legat, încât nici accentuarea semnificativă a tensiunilor geopolitice din ultimele săptămâni nu i-a trezit la realitate şi nici iminenţa unui război comercial între Rusia şi Vest, război fără precedent în perioada postbelică.

Departe de a profita de această letargie a investitorilor, guvernele europene, nu doar ale Italiei şi Spaniei, par să "tempereze eforturile de implementare a reformelor, în scopul liniştirii electoratului stors de majorarea impozitelor", după cum arată Bloomberg.

Pe fondul reducerii semnificative a prognozelor de creştere economică de către FMI, "anestezia temporară" aplicată electoratului îşi va pierde curând efectul.

Ce va urma? BCE va extinde relaxarea cantitativă, iar băncile vor profita de faptul că nu trebuie să justifice, până în 2016, de ce nu au acordat credite economiei reale din banii primiţi de la Draghi. Până atunci poate fi folosită "portiţa" obligaţiunilor guvernamentale pentru "cârpirea" rezultatelor financiare şi menţinerea aparenţei solvabilităţii.

Dar guvernele din flancul sudic al zonei euro nu beneficiază de acest lux. Temperarea creşterii economice şi posibila intrare într-o nouă recesiune va amorsa un nou ciclu de creştere accelerată a datoriilor publice. Atunci se va termina şi "miracolul" financiar de care se "bucură" acum Italia şi Spania.