PLASAMENTE ALTERNATIVE 20, 21, Tokio!

Au început Jocurile Olimpice, ediţia Tokio, 2020. Ştiu, suntem în 2021, iar observaţia nu mai este deloc un banc bun. Ştim cu toţii că pandemia a amânat această ediţie a jocurilor sportive ce se ţin din patru în patru ani şi, chiar în acest an, era în mare risc de amânare definitivă, adică anulare. Nu auzim spectatorii în tribune, pentru că nu sunt, dar concesia este minoră în comparaţie cu riscul ca această ediţie să se fi anulat. Anul trecut s-a decis să se păstreze anul 2020 în titlul manifestării, Tokio 2020.

Ştim deja că este pentru a doua oară când capitala Japoniei organizează jocurile olimpice de vară şi că prima dată a fost în 1940. Istoricii vin şi spun că prima dată trebuia să fie în 1940 dar, fatalitate, întrecerile de atunci au fost anulate. Evident, cei care ştiau această pagină de istorie au îngheţat de teamă ca lucrurile să nu se repete, 80 de ani mai târziu. Deşi, situaţia este cu totul alta.

Ştim la fel de bine că, în 1936, jocurile olimpice de vară au fost organizate de un Berlin nazificat. Regimul hitlerist a reuşit să impună capitala aliatului său din Asia, Japonia, ca organizator al ediţiei care urma, cea din 1940. Ar fi fost prima dată când aceste întreceri s-ar fi ţinut în Asia, al treilea continent pe remarcabila listă, după Europa şi America, de fapt doar SUA.

La numai un an după ce primeşte sarcina organizării întrecerile sportive ale păcii olimpice, Japonia porneşte la un război genocidar cu China. Apoi, anunţă că nu va mai organiza evenimente de acest fel, fiind ocupată cu organizarea războaielor. În 1940, războiul era deja generalizat, mondial, jocurile olimpice nu s-au mai ţinut. S-a sărit şi peste ediţia din 1944, războiul fiind, atunci, în plină şi maximă desfăşurare. După fix 20 de ani, în 1964, Japonia a ajuns, în sfârşit, să organizeze întâlnirea olimpică a sportivilor, şi a făcut-o foarte bine.

Ştim cu toţii că jocurile olimpice, inventate de greci în antichitate, au fost reinventate, în epoca modernă, de la care ne revendicăm, de baronul Pierre de Coubertin. Despre el ştim aproape totul, inclusiv că tatăl său, baronul Charles de Coubertin, era şi pictor, unul destul de modest dar foarte curajos, cu picturi murale de mari dimensiuni, care a primit Legiunea de onoare pentru opera sa artistică. În opera sa apar şi copiii săi, cei patru, inclusiv Pierre. În 1896, el pictează "Allegorie aux sports", o pânză imensă, de opt metri pe zece, cu valoare artistică modestă. În imagine apare o Atenă, zeiţa, deloc impresionantă, stând pe un tron, pe nişte ruine, aplecându-se, incomodată de scut, să pună o creaţie vegetală rotundă pe capul unui bărbat într-un fel de costum de sport ca o flanelă integrală, cu moletiere pe gambe. Zeiţa este aşa entuziasmată de ocazie că nu observă că atletul, care ţine o minge rotundă, şi nu de rugby, cum scrie în prezentare, are deja pe cap un fel de şepcuţă. Dar nici ea nu este perfectă, are pe cap o cască romană, şi nu una greacă. Şepcuţă ca a premiantului greu de identificat au şi cei doi vâslaşi care tocmai au tras la ţărmul pătrăţos. Deasupra lor dau năvală, în dispreţul perspectivei, trei ciclişti, cu şepcuţă. Ar trebui să intre direct în zidul pe care stă zeiţa, dar un nor de praf acoperă imaginea. Nu ştim, de fapt, dacă e de la ciclişti sau de la calul plantat acolo, de care se sprijină un călăreţ, mult prea mare ca să-l poată încăleca. De fapt, este un jucător de polo călare, că ţine nişte beţe ciudate în mână. Grupul sportivilor este completat de un scrimer, pus ca musca în lapte, deşi seamănă cu Napoleon al III-lea. Jumătatea dreaptă este ocupată de ceea ce credea baronul tată că ar trebui să fie oamenii cetăţii care îi aclamă pe sportivi, de fapt, un grup trist, care inspiră milă, mai degrabă medievali decât antici. Toţi au portrete penibil desenate iar compoziţia este catastrofală. Undeva, în partea stângă, deasupra mării-lac, printre două vase cu pânze, se vede silueta dansantă a unui fel de Tour Eiffel. Din cele cinci sporturi ce apar în alegoria pictată de baronul de Coubertin - tatăl, două nu au fost la prima ediţie a jocurilor olimpice, cea din 1896, a reînvierii, de către baronul-fiu, iar unul, cel cu mingea, este greu de identificat. De fapt, printre sporturile de la Atena, din 1896, nu era niciun sport cu mingea. Rezumând, doar cicliştii şi scrimerul din pictură au văzut şi ediţia de debut a jocurilor moderne.

Prima ediţie a jocurilor olimpice moderne, exclusiv masculină, s-a desfăşurat pe stadionul olimpic din Atena, cel antic, refăcut, însă, de vreo trei decenii. De fapt, în 1870, pe acest stadion s-au ţinut primele jocuri olimpice moderne, susţinute din toate punctele de vedere de Evanghelie Zappa, un grec care făcuse avere în România, avându-şi sediul, acum o ruină care suferă de indiferenţa noastră, pe la Slobozia. El a plătit totul, de la refacerea stadionului antic, la medaliile ce au fost înmânate câştigătorilor întrecerilor olimpice din 1870 şi 1875. Când Zappa lucra la acest proiect şi finanţa refacerea stadionului olimpic, Pierre de Coubertin nu se născuse încă. Şi odată cu el, nici ideea jocurilor olimpice moderne, cum ne este prezentată astăzi.

Jocurile olimpice din 1870 au pus baza multor principii din ziua de azi: trei tipuri de medalii, jurământ al sportivilor, imn olimpic, costumaţie uniformă, patru ani distanţă, ceremonie de deschidere, cu participarea şefului statului. Marele vizionar Evanghelie Zappa murise în 1865, dar nu înainte de a lăsa, prin testament, banii necesari pentru finalizarea stadionului olimpic din Atena şi organizarea întrecerilor sportive ce evocă vremurile olimpice antice. El a lăsat bani şi pentru construcţia Zappeionului, un palat unde s-a semnat tot ce este mai important din istoria Greciei, inclusiv aderarea la Comunitatea Europeană, acum Uniune. În România, el a susţinut financiar înfiinţarea celei care este astăzi Academia Română. Recent, Academia Română a primit o sculptură bust, reprezentându-l pe Zappa, realizată de Ion Sideri, canoist care a participat la Jocurile olimpice din 1960, de la Roma, dedicându-se, ulterior, sculpturii. La Muzeul Olimpic din Lausanne se află şi două sculpturi ale românului Ion Sideri. Dar, Academia a mai avut un bust al lui Zappa, unul realizat chiar de Karl Storck, deci, tatăl. Bustul a fost dezvelit la 1 august 1867 dar, între timp, a dispărut, a fost pierdut, s-a rătăcit, s-a defectat.

Există o uriaşă ofertă de obiecte de colecţie legate de jocurile olimpice, de vară sau de iarnă. Dacă nu intervin alte fenomene, care să influenţeze preţul, cele mai scumpe ar trebui să fie medaliile olimpice, cele primite nominal de sportivi.

Dincolo de design, medaliile olimpice trebuie să aibă un diametru de cel puţin 60 mm şi o grosime de cel puţin 3 mm. Medalia de aur este, de fapt, din argint şi placată cu 6 grame de aur. Cea de argint este doar de argint, de aceeaşi puritate cu argintul din medalia de aur, 925. Medalia de bronz este, surpriză, chiar din bronz! Se găsesc medalii de aur obţinute la Londra, în 2012, cu vreo 50 de mii de euro. Se mai vând torţe olimpice, ecusoane oficiale, insigne, bilete de intrare, programe, mascote, orice are autograf. Ca să nu mai vorbim de filatelie!

Cea mai scumpă piesă olimpică vândută vreodată a fost ciorna manifestului olimpic, scrisă de Pierre de Coubertin în 1892 şi adjudecat, în decembrie 2019, la New York, pentru 8,8 milioane de dolari. Este, totodată, şi cel mai scump obiect de sport vândut vreodată.