PLASAMENTE ALTERNATIVE A venit vacanţa, cu livrarea la domiciliu

De obicei, cam pe la vremea asta, cântam despre vacanţa care circulă cu trenuri franţuzeşti, despre focuri vesele făcute cu manualele şcolare, cu efectul nociv al cititului asupra sănătăţii şi intoxicaţiile de la învăţat. Primele două versuri, până la evocarea Franţei, sunt universal valabile, dar de aici încolo, istoria înregistrează mai multe variante. Desigur, momentul evocat de rapsodul popular, minor doar ca vârstă, este cel al vacanţei atotbiruitoare care se instalează, cu toate excepţiile date, de bacalaureat, de capacitate, acum, atunci de trepte, 1 sau 2, şi întotdeauna de corijenţe. Ştiu că forma corectă este "corigenţe" dar, în acest mediu francofon, nu puteam spune altceva.

Pentru al doilea an consecutiv, vacanţa vine online, nu cu trenul şi nici măcar cu avionul. Ştim bine, pandemia ne-a închis în case la jumătatea lui martie 2020, şi nu ştiam ce va fi şi ce vom face, doar să nu ieşim din case, ca să nu se extindă boala. Cele două luni de izolare de urgenţă au însemnat o pauză totală în învăţământ. Online-ul era un moft, o idee neverificată pentru care nu era nimeni pregătit. Şi asta deşi stau cu toţii, şi profesori, şi elevi, pe telefoane, tablete şi calculatoare, de parcă acolo s-a mutat viaţa. După două luni nu a venit întoarcerea în clase, ci sentimentul perenităţii internetului în opera de predare. Nu mai era urgenţă, ci alertă, şi asta sună a termen lung. Cel puţin un an. Ceea ce era o idee năstruşnică, predarea online, a devenit regulă. Mai mult sau mai puţin, cărţile au dispărut.

De fapt, ele nu au murit, ci numai se transformă, precum legendara Jana. Internetul în predare era folosit de mult timp, în ţări mai luminate, deşi nu au aceeaşi viteză online. Studenţii nu primeau obligaţia de a fotocopia cărţi de mult apărute şi tot de atunci depăşite, ci resurse proaspete, online. Platformele, al căror nume nu îl dau, deşi a devenit sinonim cu comunicarea în grupuri mari, şi-au dovedit eficienţa esenţială în astfel de situaţii. Dar, stai aşa, studenţii nu au cărţi! Şi elevii au început să nu mai aibă nici ei, sunt nenumărate cazuri când şcoala a început şi fără abecedar. Iar cei care citesc cărţi, le puteau lua, oricum, de pe internet, tot aşa cum luai mâncare, medicamente, produse electronice, haine, orice. Ba chiar şi cărţi vechi, de colecţie, am putut cumpăra în tot acest timp, inclusiv de la casele de licitaţii de artă, care nu au inventat vânzarea online în pandemie, ci doar au generalizat-o. Deci, în timpul pandemiei am putut face achiziţii bibliofile.

Trei case de licitaţie, din cele patru care acţionează în Bucureşti, au vândut cărţi. Alis, cea mai veche, are cam dintotdeauna o secţiune de bibliofilie. Artmark vinde cărţi de excepţie, mai ales în cadrul unor şedinţe care au alte teme impozante şi nu neapărat bibliofile. Historic vinde cărţi de-a dreptul historice, tot în cadrul unor licitaţii cu tematici pe măsură. Cu toate acestea, nu putem spune că oferta bibliografică a atins preţuri remarcabile. Dimpotrivă. Ceva preţuri mai răsărite au primit, desigur, manuscrisele. Uriaşe "valuri" au fost generate de apariţia, la Licitaţia Eliade, Cioran, Sebastian, Ionescu şi Noica - "Exerciţiu de admiraţie", organizată de casa Historic în aprilie trecut, a unor manuscrise unice ale lui Mircea Eliade rămase în ţară, după ce autorul s-a stabilit din ce în ce mai departe. Dintre cărţi, ediţiile rare şi cele cu autograf au atras cumpărătorii şi au ridicat preţurile. Cele mai bine vândute au fost cărţile ... poştale, uneori cu 5-6 sute de euro. Dar tot 600 de euro a primit "From primitives to zen", de Eliade, ediţia din 1967, cu autograf.

În schimb, ediţia din 1936 a romanului "Domnişoara Christina", cu dedicaţie pentru Constanţa Arghezi, a fost adjudecată cu 2.250 de euro. Dacă despre Tudor Arghezi, toţi cei care au ajuns într-o anumită fază de alfabetizare ar trebui să ştie foarte multe, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Constanţa Arghezi. În principiu, ar trebui să fie vorba de Constanţa Zissu, care a avut un copil cu Tudor Arghezi şi au fost căsătoriţi foarte puţin. Doar că, în 1937, ea nu mai era pe această lume. Şi nu prea cred că a chemat-o vreodată Arghezi, acesta fiind pseudonimul literar al scriitorului. De altfel, şi fiul Constanţei şi al lui Arghezi avea ca nume de familie numele oficial al tatălui său, Theodorescu. Dar cum Arghezi, poetul, şi-a făcut prenume din numele de familie, tot aşa şi primul său fiu, cel cu Constanţa Zissu, şi-a făcut nume din prenume, devenind Eli Lotar, celebrul. Demnă de rubrica atât de prizată a gafelor ce s-ar fi găsit în tezele de la examene este tâmpenia afişată de ediţia în engleză a biografiei wikipedice a lui Eli Lotar. Aici, ca părinţi ai săi, apar Tudor Arghezi, e bine până aici, şi, ţineţi-vă bine, Eugen Relgis. Nu numai că se îndeplineşte dorinţa de veacuri de a legaliza legăturile dintre persoane de acelaşi sex, dar se rezolvă şi posibilitatea, mai nouă, ca bărbaţii să nască. Pentru că nu, nu este vorba de vreun pseudonim masculin pentru vreo femeie, cum este George Sand, ci chiar de un bărbat, un personaj extrem de interesant, Eugen D. Relgis, al cărui nume este un fel de pseudonim, obţinut din citirea inversă a numelui real, Sigler. Paul Celan făcuse la fel, el fiind Ancel, în actele de la naştere. Fără îndoială, în confuzia sa extremă, redactorul de la Wikipedia intenţionează să ne atragă atenţia că Relgis a fost apropiat de scriitorul A. L. Zissu, dar şi de Arghezi, a cărui primă soţie se numea Zissu. Variantele explicite merg de la a-l considera pe A. L. Zissu cumnat cu Arghezi, până la varianta în care nu există nicio legătură de rudenie între Constanţa şi Abraham Leib. Tudor Arghezi, în schimb, a cunoscut-o şi pe Constanţa Zissu, şi pe Eugen D. Relgis, dar nimic, absolut nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că, de fapt, ar fi avut copilul cu Eugen, şi nu cu Constanţa, cum scrie albastru pe alb wikiconfusionpedia. Desigur, aşa ceva nu se găseşte, încă, în manualele de şcoală, dar nu ştim ce ne rezervă viitorul.

Dacă revenim la cărţile de la Historic, avem timp să pomenim de "Şantier", roman indirect, după cum îl numeşte autorul, Mircea Eliade. Un exemplar al ediţiei din 1935, cu autograf pentru Perpessicius, a fost vândut cu 1.600 de euro. Dacă nu ştiţi cine este Perpessicius, sau nici măcar nu aţi auzit de el, atunci este grav, foarte grav, şi luaţi imediat măsuri. Înseamnă că, deşi aţi ajuns miniştri, directori sau preşedinţi de toate celea, aveţi uriaşe lacune de educaţie. Sau sunteţi victimele tendinţelor actuale din învăţământ.

Dar nu aflăm mereu cărţi precum cele vândute de Historic, uneori. Din două în două săptămâni, Alis oferă o secţiune specială de Bibliofilie. La recenta întâlnire, de la sfârşitul lui iunie, secţiunea începe cu un exemplar din "Oltenia", excepţionalul album apărut în 1943, vândut cu 240 de lei. Ediţia din 1944 a "Poeziilor" lui Eminescu, cu ilustraţiile lui Aurel Bordenache, a primit un pic mai mult, 260 de lei. Cu acelaşi preţ s-a dat "Sufletul japonez" al generalului Gheorghe Băgulescu, "Yamato Damashii", ca să zic aşa, ediţia de două volume care sunt, de fapt, trei, a romanului celor 47 de ronini, o scriere absolut fantastică, a celui mai mare colecţionar din lume de artă extrem orientală, mai ales japoneză.

Cărţile cu Bucureştiul au mai multă căutare şi apreciere. Albumul "Bucureşti 1929", cu ilustraţie şi copertă de excepţie, a primit 1,1 mii de lei, iar "Istoria Bucurescilor", din 1899, de G.I. Ionnescu-Gion, 650 de lei. Şi, spre disperarea multora, cărţile de limba română ating preţuri semnificative: s-a dat o mie de lei pentru "Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor", de Bogdan Petriceicu Haşdeu, ediţia în patru volume, din 1886.