PLASAMENTE ALTERNATIVE Arta jurnalismului de artă

Jurnaliştii care îşi iau subiectele din artă au ieşit dintre rînduri sau din studiouri audio-video şi s-au aşezat la o vorbă despre cele ce îi interesează şi îi preocupă. Este o idee, o necesitate, o iniţiativă. Locul întîlnirii a fost palatul Racoviţă-Cesianu, cunoscut şi sub denumire oficială de noul sediu al Art-mark, casa de licitaţie de obiecte de artă şi de colecţie care aniversa, miercuri, trei ani şi o zi de cînd îi ieşiseră actele de naştere. Au fost trei ani intenşi, derulaţi în ritm accelerat, cu multe realizări surprinzătoare, cu superlative şi împliniri.

La prima întîlnire a ziariştilor de artă din România, desigur, nu în formulă exhaustivă, am încercat delimitarea unor termeni, tema generică fiind "a scrie despre artă versus a scrie despre piaţa de artă". Un context generos, care vorbeşte direct despre o actualitate în mare devenire. Avem o tradiţie remarcabilă şi susţinută intelectual a analizei artistice, a criticii şi a istoriei artei. În schimb, curajul de a scrie despre realizările măsurabile în diferite monede ale comerţului cu obiecte de artă a apărut relativ recent. Desigur, nu ne referim la publicaţia şi rubrica de faţă, care împlineşte, în 2012, nu o profeţie, ci exact 15 anişori de continuitate.

Înainte de 1990, discuţia despre piaţa de artă şi mai ales transpunerea ei în presă erau imposibile. Atunci, comerţul cu obiecte ce fac astăzi obiectul licitaţiilor specializate se derula, oficial, doar la nivelul consignaţiilor şi al unor avizaţi. O frumoasă şi exactă frescă aproape reportericească a acelor vremuri aflăm în scrierile de o viaţă ale lui Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România. Preţurile dinainte de 1990 la pictură şi sculptură, mai ales de interbelici sau antebelici români, dar şi contemporani în viaţă, nu erau deloc mici, dacă le raportăm la nivelul respectiv de salarizare. În primii ani ai tranziţiei postcomuniste s-au născut legendele despre clasici supergrei iviţi pe piaţa de talcioc sau nici măcar atîta, la preţuri derizorii chiar şi atunci. Este drept, dacă ne amintim, la începutul anilor "90, inflaţia Roman a confuzat raportarea la realitate şi capacitatea de previziune şi a irosit orice încercare de adaptare şi de a înţelege. Atunci, însă, au apărut galerii şi case de licitaţie, avînd ca scop vînzarea de obiecte de artă. Perioada este, mai degrabă, tristă decît melancolic-romantică.

Din acele vremuri de început de lume ne-a rămas o casă de licitaţie care nu a făcut niciodată absolut nimic altceva decît să vîndă obiecte de artă şi de colecţie, într-o alternanţă monotonă de afişare a ofertei-vînzare-afişare a rezultatelor în care revoluţia a însemnat schimbarea duminicii de întîlnire, concomitent cu sediul. Din acest punct de vedere timpul a fost pierdut pînă în 2004, cînd a apărut concurenţa, casa Monavissa, varianta familiei Ghilduş, al cărei fiece pas a însemnat schimbare şi inovare. După prima licitaţie, inaugurala ţinută la Hilton, excepţionalul manager cultural, mai ales de artă plastică, Alexandru Ghilduş a invitat jurnaliştii care se exprimaseră deja despre licitaţie sau obişnuiau să trateze subiecte de piaţă de artă, la o discuţie informală. Declaraţia sa de atunci, că citise articolul din această pagină cu creionul în mînă, reprezintă una dintre cele mai frumoase "diplome" primite pentru o astfel de muncă. Următoarea, tot verbală, mi-a fost acordată de un total nespectaculos lucrător dintr-un magazinaş de cărţi vechi care mi-a spus pe nume recunoscîndu-mă din fotografia de la acest articol. Deşi am fi trecut pe lîngă el fără să îl considerăm demn de vreo dram de atenţie din partea noastră, "ştia" cu bibliofilia rău de tot, cum rar mai vezi. A dispărut din pasajul Universităţii la modernizare dar păstrez la loc de cinste efemera lui apreciere pentru cele scrise, desigur, în această rubrică, sub această fotografie. Sau parcă era alta, reprezentîndu-mă, însă, tot pe mine.

După scindarea Monavissei şi apariţia Goldartului m-am bucurat, statistic, că vom avea mai multe case de licitaţie. Dar dacă familia Ghilduş a continuat să performeze sub drapelul Goldart, cei rămaşi la Monavissa continuă doar să "deriveze", adică să rămînă la o suprafaţă incertă dar în derivă. Între timp a mai apărut o casă bucureşteană dar, în ciuda emfazei, oferta, maniera şi atmosfera nu pot fi bănuite de anvergură.

Marele "salt înainte" al pieţei de artă a fost apariţia Artmarkului, cu o primă licitaţie, în decembrie 2008, care lăsa să i se vadă intenţiile. Pe scurt, de atunci s-au întîmplat licitaţii unicat, lansări de preţuri record, că salt ar fi prea puţin, apariţia unui studiu statistic care spune tot despre cum merg vînzările de artă, deja în două ediţii. Cum raportarea la piaţa de artă nu se poate face cu aceeaşi intensitate emoţională şi intelectuală precum specializarea în piaţa roşiilor de seră, casa Artmark excelează şi într-o serie de evenimente culturale care vin la pachet cu discuţia despre arta plastică dar nu sînt obligatorii: expoziţii temporare, de răsunet, albume şi monografii, măsuri de salvare şi promovare a muzeului de artă a Bucureştiului, ajuns în sălile Artmark cu numele înnobilat de pinacotecă. Cititorii rubricii de faţă nu au fost niciodată lipsiţi de prezentarea imediată şi amplă a tuturor acestor evenimente, pre, post, ne sau, simplu, Artmark. Şi ar mai fi ceva, licitaţiile de artă sînt adevărate muzee ad-hoc, cu piese de excepţie şi cataloage extrem de interesante, sînt ocazii unice de a vedea opere de artă nemaivăzute care ar putea, chestie de preţ, să fie ale noastre. Oferta licitaţiei de orientalism, pe care Artmark o va ţine la Mamaia, va fi itinerată prin Galaţi şi Tulcea, un adevărat turneu triumfal care face multă propagandă şi mult bine artei şi apropierii de minunăţiile operei de artă.

Actualitatea, aşadar, aparţine cursurilor despre Bucureşti şi de istorie a artei, şi, miercurea, mai spre sfîrşitul lunii, întîlnirii jurnaliştilor de artă. Dacă am descris şi plasat istoric partea de critică şi cronică de artă, să atragem atenţia şi asupra analizei pieţei de artă, acolo unde argumentele estetice lasă loc din ce în ce mai mult discuţiei economice. Nu este deloc întîmplător că modelul "Bursa", cu o preponderenţă a aspectului economic în discuţia despre piaţa de artă, este unul de succes şi care proliferează. Nici nu se mai poate altfel, piaţa de artă din Româ-nia s-a maturizat şi s-a îmbogăţit cu numeroase aspecte şi instrumente moderne, o încîntare! Devine explicabil şi interesul crescut al publicului pentru articole de presă care tratează subiecte din piaţa de artă. În acest domeniu se lucrează cu niveluri de preţ capabile să genereze interes public, să devină subiecte de senzaţie. Putem spune orice, dar la ce preţuri s-a ajuns nu putem spune că sînt senzaţie ieftină. Şi faptul că o operă de artă ajunge în lumina reflectoarelor şi aflăm tot felul de lucruri surprinzătoare despre artă, artişti şi opere de artă este de dorit într-o societate normală la cap şi cu pretenţii şi de fineţe, nu doar de fiţe. Iar presa trebuie să fie alături, mai ales în aceste vremuri cînd preţurile sînt jos de tot, dar buzunarele au mult aer şi teamă de ziua de mîine.