PLASAMENTE ALTERNATIVE Artiştii ca făcători de pace

Luca, Evanghelistul, vorbeşte, la Naşterea Mântuitorului, de pace pe pământ dar şi, aş accentua, de "bunăvoire" între oameni. Evanghelia lui Matei spune şi mai clar: Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema! Trăim vremuri în care vorbesc, tare şi mortal, făcătorii de război. Întotdeauna a fost uşor să faci război, mult mai uşor, mult prea uşor. Chipurile schimonosite de ură cer moartea aproapelui, raţiunea a murit deja, empatia s-a transformat în crimă, criminalul îşi priveşte în ochi victima inocentă. Războiul este total, şi cald, şi rece, sângeros şi murdar, de o cruzime dementă, sădită de filme cretine şi jocuri de violenţă în minţi primitive şi frustrate. Este o demenţă a pseudo-argumentaţiei, un urlet continuu ce nu îţi permite să mai auzi altceva decât propria voce şi sloganele simple şi ucigătoare.

În aceste clipe, omul îşi ridică ochii spre Dumnezeu, indiferent de religia al cărui ritual străvechi îl urmează. Se roagă pentru pace, caută pacea. Ortodocşii, noi, avem icoanele. Ridicăm ochii spre icoane şi ne uităm, a speranţă, la martirii creştini, la Mântuitor şi la Maica Domnului. Frumuseţea spiritului bizantin sau neobizantin, stilul oficial al Bisericii Ortodoxe Române ni se dezvăluie în deplina sa lumină şi subtilitate, ne înalţă din durere şi ne arată că făcătorii de pace sunt fericiţii fii ai lui Dumnezeu.

Mişcarea Reformei, de acum cinci secole, a scos icoana şi pictura murală din biserică, a pus-o pe şevalet, a laicizat-o, deşi a rămas o pictură cu subiecte religioase, biblice. La noi, pictura a fost, mult timp, exclusiv bisericească. Până acum vreo două secole, pictura era doar pe zidurile bisericii sau în icoane, chipurile erau de sfinţi, personajele şi subiectele erau exclusiv din Biblie, primele şi singurele nuduri de până atunci erau Adam şi Eva. Ulterior, după martiriul lui Tudor Vladimirescu, modernitatea a fost permisă în principatele române dunărene, astfel că şi pictura a intrat în viaţa laică, ieşind din biserică şi din cărţile bisericeşti. S-a născut atunci arta plastică românească, inclusiv cea cu subiect religios. În acel secol, şi pictura bisericească a cunoscut evoluţiile şi dezbaterile din societate, inclusiv cele privind alfabetul potrivit pentru români şi limba lor, chiar şi pentru biserica lor. Şi asta s-a petrecut de atunci, şi se întâmplă şi acum.

Am trecut cu mare uşurinţă peste împlinirea a 175 de ani de la Adunarea din 9 iunie 1848, când revoluţionarii paşoptişti au adoptat, la Islaz, lângă Corabia, unul dintre cele mai avansate documente programatice din lume, o primă constituţie a românilor. La Corabia i-a adus pe cei din Guvernul revoluţionar un preot de acolo, Radu Şapcă, născut la Celei, lângă micul port dunărean, şi tot acolo rămas preot. Era revoluţionar prin definiţie, chiar haiduc, se spune, ultimul haiduc din cei care răvăşeau Oltenia primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Dacă nu am marcat 175 de ani de la începutul Revoluţiei paşoptiste din Muntenia, poate marcăm, în acest octombrie, tot atâţia ani de la încheierea Revoluţiei, prin intervenţia armată a turcilor, arestarea şi exilarea liderilor, inclusiv a preotului Radu Şapcă, celebrul Popa Şapcă.

Dar nu despre politică voiam să vorbim, chiar dacă este vorba de patrioţi adevăraţi, făcători de pace şi armonie în mijlocul societăţii româneşti. Este vorba de pictura de factură religioasă, din biserici, dar şi din mediul laic, pentru că ziua de 18 octombrie este dedicată Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, patronul pictorilor, el fiind primul autor de icoane, primul chemat să picteze chipul Maicii Domnului. Dăruit a fost Luca, era medic, vindeca oamenii, avea harul picturii, dar şi al scrisului. Partea scrisă de el din Noul Testament este mai mare decât cele scrise de ceilalţi, de Ioan, Matei sau Marcu. "Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului,

am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai". Astfel îşi mărturiseşte Luca intenţia şi metodologia în scrierea sa. El este primul căruia i s-a permis să picteze chipul Fecioarei, cu Pruncul în braţele ei, "Maica Domnului Hodegetria".

Şi în acest an, structura specializată a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Asociaţia Filiala de Artă Plastică Religioasă şi Restaurare, a organizat tradiţionala marcare a zilei. Cum? Ca de obicei, cu o slujbă religioasă pentru "zugravii de subţire" trecuţi la Domnul, şi deschiderea festivă a expoziţiei AFAPRR. Prestigioasa simeză se derulează pe trei paliere: arta religioasă canonică, arta de inspiraţie religioasă şi proiectele de restaurare.

Expozanţii sunt cei care pictează biserici nou ridicate, pun prima pictură pe pereţii lor ce nu au cunoscut pictura până acum, şi o fac pentru cât va dăinui lăcaşul, poate şi mai mult, dacă urmaşii noştri îndepărtaţi vor fi în stare să aprecieze patrimoniul. Aceşti pictori fac şi icoane, după erminii, şi fac şi restaurare. Greu meşteşug, restaurarea. Având mijloace moderne de investigaţie, apelezi la meşteşugul şi la materiale dintru început. Proiectele prezentate la expoziţia anuală de Sfântul Luca a pictorilor religioşi arată multă muncă, multă pasiune şi meşteşug. Este teribil de captivant să urmăreşti procesul prin care sunt aduse la viaţă piese de artă plastică, mobilier sau elemente de arhitectură. Si este mult de lucru în salvarea şi restaurarea fragilelor mărturii ale spiritului de-a lungul veacului.

Începând cu 2017, un pictor român este trecut în rândul sfinţilor. Este Pârvu Zugravul, cunoscut mai ales ca Pârvu Mutu, vestitul nostru pictor de biserici, care a trăit între 1657 şi 1735, când a înflorit stilul brâncovenesc, din civilizaţia generată de anii de pace şi prosperitate din timpul domnitorului martirizat de turci, cu întreaga parte bărbătească a familiei sale. Întâi i-au luat ostatici, apoi i-au măcelărit. Monstruoasă apucătură criminală, practicată şi astăzi.

Spre sfârşitul vieţii sale s-a retras la mănăstirea Robaia, din judeţul Argeş, unde a şi murit, călugărit, în 1735. Mormântul nu îi este cunoscut, dar creaţia sa nu încetează să ne uimească. A fost proclamat sfânt în 2017, care fusese declarat An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti. Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul este prăznuit la 7 august. Cei care pictează biserici sau la şevalet nu au nevoie să li se explice că pictorul Pârvu Mutu nu era lipsit de posibilitatea vorbirii, ci tăcea mult timp, adâncit şi concentrat în munca sa sau în rugăciune. Ştia că o să apară o categorie profesională care va povesti cu vorbe ce a pictat el.

Pictură de Pârvu Mutu, Sfântul Pafnutie Zugravul, găsim la mănăstirea Sinaia, dar nu şi pe piaţă. La licitaţiile de artă găsim deseori icoane vechi, mai ales pe sticlă. Şi se ridică mereu biserici noi, unele mai smerite, altele mai emfatice, se fac şi capele, iar tinerii, valoroşii şi străduitorii pictori bisericeşti lucrează de zor. Din când în când, apar cu câte o personală şi ne aduc mai aproape de creaţia de inspiraţie religioasă. Cu arta lor, pictorii aduc pacea în viaţa noastră agitată. Niciodată nu m-am îndoit că pictura, arta în general, este antidotul pentru pornirile diavoleşti care nu mai zac în oameni, ci ies, sulfuros, la suprafaţă, reprezentând alternativa la război şi ură.