PLASAMENTE ALTERNATIVE Brâncuşi, aşa cum nu ne ştiam

Se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Brâncuşi. În martie, acum, în februarie, pe 19, doar s-a născut. Doar că 141 nu este o cifră rotundă, sărbătoribilă, dar şase decenii reprezintă aşa ceva, astfel că vor avea loc tot felul de manifestări, nu manifestaţii, care sărbătoresc acest eveniment. Logica exprimării este continuarea celei care comemora Unirea aşa-zis Mică.

Să le prezentăm în premieră absolută şi unică: 60 de membri ai Unirii Scriitorilor care nu scriu nimic vor pleca, pe jos, din 60 de puncte diferite ale platoului din Târgu Jiu, unde se înalţă Coloana Infinitului, spre Paris, pentru a repatria osemintele marelui sculptor. Vor pleca pe jos şi desculţi, pantofii, ghetele şi adidaşii aşteptându-i cuminţi, atârnând de un cui pironic bătut proaspăt în Poarta Sărutului. De Masa Tăcerii nu se mai apropie nimeni de când SPP-ul a descoperit piuneze pe scaunul unde s-a odihnit Preşedintele şi zâmbetul său. Startul la acest drum, care a început de mai multe ori, va fi dat de cel care a tras cu tractorul de Coloana Infinitului, cândva, în "obsedantul deceniu". Acum, el va trage, omagial şi aşa, de chestie, de Coloană cu un tractor de epocă ce a figurat în colecţia Vadim Tudor. La manifestare va asista un tanc american, adus special de la Kogălniceanu, pentru a contracara zvonurile cum că, atunci, în 1953, s-a tras cu tancul sovietic de epocala sculptură. Pe vremea aceea, Bulă nu se născuse, aşa că nu se plimba nimeni cu tractorul, poate doar cu tancul.

Cu această ocazie, la Paris va fi lansat un nou volum din mărturisirile făcute de artist la ultima sa împărtăşanie. Biserica confirmă autenticitatea acestor revelaţii secrete şi corectitudinea traducerii, volumul fiind în limba engleză. Ca supliment, va fi publicat un album care arată, comparativ, că Brâncuşi nu a făcut nimic altceva decât să copieze manifestările folclorice ale gorjenilor, inclusiv stâlpul funerar.

Tot la Paris vor fi puse treme pe litera U şi I din numele lui Brâncuşi afişat la Atelierul său de lângă Centre Pompidou şi care nu îşi primiseră semnele diacritice româneşti în acţiunea de restituire de toamna trecută, când li s-a spus clar străinilor şi moldovenilor că Brâncuşi este al nostru şi nu îl cheamă Branchiuzi. Va avea loc şi o mică mişcare de protest, pentru că autorităţile pariziano-franţuzeşti au respins cererea de a pune două puncte şi pe i-ul din sintagma franceză "Atelier Brâncuşi", fost "Atelier Brancusi", şi scrierea lui cu literă mică, pentru a nu se confunda cu prenumele artistului.

La Târgu Jiu se inaugurează expoziţia cu lucrări de Brâncuşi descoperite în albia unui râu din zonă, fost canal de irigaţii. Sunt invitaţi cei care jură că au fost martori la momentul când Brâncuşi, tânăr, pregătindu-se să plece pe jos la Paris, a deviat cursul unui râuleţ din zona sa natală, ca un adevărat dac care era el, şi a ascuns acest tezaur de lucrări necunoscute ale sale. O parte din aceste sculpturi recent descoperite vor fi depuse ca garanţie pentru credite, la nişte bănci, după un model la modă pe la începutul anilor '90.

Se vor deschide concomitent cele trei muzee Brâncuşi la care se lucrează de atâta timp, la Târgu Jiu, Craiova şi chiar la Bucureşti. Au fost organizate poduri aeriene pentru a aduce vizitatorii din străinătate care şi-au cumpărat din timp pachetul de servicii care le permite participarea la triplul eveniment.

La Bucureşti se vor desfăşura nenumărate colocvii, conferinţe, simpozioane şi happening-uri la finalul cărora oamenilor li se va restitui contribuţia donată pentru achiziţionarea "Cuminţeniei pământului". Dacă e vorba de donarea parţială a încasărilor de la nişte concerte, acestea vor fi reascultate de acelaşi public, adunat cu citaţie, dar în înregistrare şi cu banda pe sens invers, de la sfârşit la început. Ca slujba ortodoxă din kubrickul film "Eyes Wide Shut".

În acelaşi fel ieşim şi noi din fabulaţie. Toate acestea s-au întâmplat şi ele, dar invers sau cu totul altfel. Undeva se află şi adevărul, dar nu ascuns, ci sugerat, aluziv. Brâncuşi a murit acum 60 de ani, în ziua de 19 februarie, bătrân, bolnav, obosit. Şi trist. Dora Vallier, autoarea volumului cu titlu pus cu mâna "Chez Brancusi: Vendredi 4 mai 1956", scrie că Brâncuşi îşi aştepta sfârşitul într-o atmosferă stătută şi neprimitoare.

La moartea sa, Brâncuşi era cetăţean francez de dată recentă, deşi îşi petrecuse toată viaţa la Paris şi prin preajmă. Îşi făcea socotelile singur şi precis iar posteritatea operei şi a gândurilor sale îl preocupa foarte tare. Ca să rămână ca al treilea templu al său, Atelierul trebuia păstrat aşa cum este el. Şi putea face asta sub aripa statului francez, protectoare pentru cetăţenii francezi. Opera sa era universală şi recunoscută ca atare. Nici el şi nimeni nu îşi pierdea timpul cu ancorarea în vreo realitate naţională a unui astfel de geniu care aparţinea deja spiritualităţii universale. Mărturiile şi amintirile recent deschise publicului ale arhivelor unei instituţii americane ne arată, vreme de zeci de ani, un Brâncuşi esenţial pentru arta universală a secolului XX, recunoscut, apreciat, venerat. Brâncuşi era genial în mod natural şi pentru asta nu trebuia să facă vreun efort sau sacrificii. Citea spiritualitate şi iniţiere, trăia Milarepa şi primitivii din toată lumea, conform modelor pariziene ale vremii, şi-a urmat viziunile cu cea mai mare naturaleţe şi de aceea acestea ne apar ca geniale, revelate, şi în ziua de astăzi. Instinctiv îşi numea femeile cu diminutive românizate. Dar nu pe toate, doar pe cele tinere, cu care se juca. După al Doilea Război Mondial, copilul din artist murise, venea apusul plin de tristeţe în care nici nu mai voia să înţeleagă ce se petrece cu lumea. Spre înalturi nu se mai ridică măiastre, ci o ţestoasă răsturnată pe spate, într-un zbor greu, enervant de imposibil.

Între timp şi timpuri, undeva, la Centre Pompidou, care comemorează 40 de ani de la înfiinţare, cercetătorii îngrijesc de bătrâna fibră de lemn din coloanele lui Brâncuşi de la începuturi, care s-a senilizat şi o ia razna, unde vrea uscăciunea materiei altădată vie. În America, studenţii vor citi despre Brâncuşi şi îl vor înţelege mai mult decât oricine din anii trecuţi. Nimeni nu se va îndoi că este român ca naştere şi devenire, şi universal prin toate. La Bucureşti, Sorana Georgescu-Gorjan pătrunde cu privirea sa de o bunătate albastră noi sensuri ale scrierilor Marelui Meşter, ca a treia generaţie de preoţi ai lui.

La Târgu Jiu, un copil se va apropia cu veneraţie de poarta cenotaf a tinereţii şi va înţelege sărutul ca pe un mister al vieţii şi al morţii şi al iubirii care este mai presus de oricare dintre ele.