PLASAMENTE ALTERNATIVE Brâncuşi, sofisticatul

Iar vorbim de Brâncuşi? În fiecare an, în jur de 19 februarie, ziua când se născu meşterul, la Hobiţa, în Gorj, de unde vin acum cutremurele. Este ceva ce nu se spuse sau nu se scrise despre marele sculptor? Fără îndoială, mai sunt multe de spus, de scris şi de simţit despre opera acestui sculptor de legendă, care trăi printre noi, ca sfinţii de pe vremuri. Dar nu asta-i problema, ce nu se făcu, ci tocmai ce se întâmplă până acum. Mult balast, multe ţinte false şi baloane de spionaj, multă manea estică şi olicăire despre cum ni-l furară străinii.

A se olicăi este regionalism, dar nu oltenesc, îl găsim mai degrabă la "bădia" Ion Creangă. Dar asta îmi aminteşte de nişte aşa-zise scrisori de Brâncuşi, publicate la noi, în care era amestecată scrierea cu apostrof cu cea cu cratimă, dar şi elemente de specific oltenesc cu altele, moldoveneşti, într-o penibilă încercare de recreare a momentului de acum aproape un secol în care Brâncuşi ar fi trimis respectiva scrisoare, de la Paris. Problema cea mare venea din faptul că sculptorul nu mai locuia de ani buni la adresa pe care o indica drept adresă de corespondenţă. După ce am semnalat public această inadvertenţă a apărut o altă aşa-zisă scrisoare a lui Brâncuşi în care el scria destinatarilor să îi scrie pe această adresă că, deşi el nu mai locuieşte acolo, portarul îi păstrează scrisorile iar el, neavând altă treabă, trece pe acolo şi le ia. Asta seamănă cu bancul în care nu ai câine, dar ieşi tu din oră în oră şi latri. Ar fi trebuit să mă simt onorat şi mândru că Brâncuşi însuşi îmi răspundea la îndoieli cu vreo 80 de ani înainte de a le emite. Dar nu, eu nu, nu m-am simţit deloc aşa, ci trist, foarte trist.

Opera lui Brâncuşi este încheiată, este studiată şi bine interpretată. El a plecat din România în 1904 dar asta nu l-a împiedicat să onoreze comenzi la noi, să aibă cele mai bune legături şi corespondenţe, să vină prin anii '30, să ridice Coloana.

Ne-a fost greu să înţelegem că Brâncuşi a crescut mare, a plecat la Paris, unde a devenit şi mai mare. Noi am fi vrut să îl ţinem aici, să râdem de el sau chiar cu el, să îi numim Coloana "sula lui Tătărescu", unde numele nu se referă la cunoscutul politician, ci la soţia sa, Arethia, şefa grupului de iniţiativă a femeilor din Gorj, care au vrut să cinstească memoria gorjenilor căzuţi în teribilele lupte de aici din Primul Război Mondial. Să ne pupăm şi să ne căsătorim, de Revelion, sub Poarta Sărutului, fantasticul cenotaf ridicat de marele Brâncuşi pentru flăcăii morţi în luptă şi care nu au cunoscut taina căsătoriei. Ei, mai sunt doi ani şi vom putea vorbi şi de fotografiile cu Zeul Muţeniei aşezat pe un scaun de la Masa Tăcerii, într-un respect profund pentru patrimoniu!

O fi de la gândirea "aş vrea eu", o fi de la realitatea evidentă, în care oamenii vor chestii serioase şi profunde, artistice, dar aş zice că se simte intrarea în modernitate, adică în normalitate, în discuţia românească despre Brâncuşi. Subiectele abordate sunt mai implantate în istoria de specialitate, miros a limba franceză şi/sau engleză, se zice din ce în ce mai bine. Chiar şi subiectele abordate în Brâncuşiada din acest an merg mai mult spre revelaţii decât spre dedicaţii. Aţi simţit că, în ultimul timp, nu mai spune nimeni bancul cu aducerea undeva în România a oaselor lui Brâncuşi, din prestigiosul cimitir parizian unde îşi doarme somnul de veci atât de aproape de primul lui "Sărut" şi sub trei rânduri de urmaşi desemnaţi şi înaintaşi ai acestora, adică pictorii Alexandru (Alexandre) Istrati şi Natalia Dumitrescu (Dumitresco), plus soacra acesteia din urmă şi mama celui dintâi. Este drept, acum, după recentele cutremurătoare mişcări seismice, se scornesc alte bancuri despre olteni sau coşurile Primăriei din Târgu Jiu.

Evenimentul esenţial rămâne, până la urmă, inaugurarea Centrului Brâncuşi din curtea palatului lui Dini Mihai, din Craiova. Inevitabil, au fost multe probleme cu licitaţiile şi constructorii dar, greu de explicat, până la urmă, monumentala creaţie a arhitectului Dorin Ştefan a ajuns să fie inaugurată. Astă toamnă, în lipsa mea, care duceam lipsă de invitaţie, dar asta nu m-a împiedicat ca, de la prima vedere, să îmi placă teribil şi intens. Când m-am dat şi cu liftuleţul din interiorul Ovoidului, am rămas fără cuvinte. Am simţit nevoia să mă aşez, poate chiar pe bârnele uriaşe aduse de spectaculosul V. G. Paleolog din Paris, ca făcând parte din atelierul lui Brâncuşi din Impasse Rosin, culese chiar când acesta se demola, prin anii '70. Dar ele erau deja inaccesibile, montate pe pereţi, arătându-şi rănile contractate în ani buni de zăcut pe solul oltenesc, atunci lipsit de cutremure, la intrarea în Colegiul "Constantin Brâncuşi" din Craiova. Nu încep să dau detalii, că este vorba de o prisma din sticlă înaltă de 12,6 metri şi formată din 31 de bucăţi de sticlă, cu 336 de lamele orizontale şi aproape 700 de vincluri de aluminiu, care descriu în interior un ovoid, ceva de domeniul iluziei, al apariţiilor imateriale, nu o să scriu asta pentru că recomand abdicarea în faţa impresiei copleşitoare de la faţa locului. Am fost de faţă, de Crăciun, când luminile oraşului s-au aprins ca o rază magică, pornind de la această hieratică alcătuire de sticlă, spre centrul de promenadă al oraşului, prin celebrul târg de Crăciun al oraşului, pulverizându-se în milioane de lumini şi luminiţe.

Sub construcţia de sticlă se află un mare spaţiu de beton, ce nu trece de nivelul solului. Se intră acolo pe nişte scări ce coboară ca o cască împietrită spre centrul pământului. De acolo se iscă zborul Măiastrei de la Craiova. În acest spaţiu modern, dar şi impresionant, sunt prezentate informaţii, rulează filme, produse multimedia, sunt expuse numitele bârne, sunt camere dedicate câte unei lucrări excepţionale. Serios se discută în acest spaţiu şi despre V. G. Paleolog.

Să nu uităm, însă, că toată această minune se află în curtea celebrului Muzeu de Artă din Craiova, palatul acoperibil cu bani de aur ridicat de Constantin Dini Mihail, probabil cel mai bogat om din România, trecut de posteritate pe numele risipitorului său fiu, Jean Mihail. Tot de la Craiova. Aici a stat preşedintele Poloniei, chiar la sfârşitul lui 1939, fugind din ţara sa asfixiată de strânsoarea prieteniei nazisto-bolşevice. Fabulosul palat-muzeu de artă din Craiova are mai multe lucrări de Brâncuşi în patrimoniul său: un "Sărutul" din piatră, "Tors (Coapsa)", din marmură, bronzul "Cap de copil", tot din bronz, modelat la Paris, este "Orgoliu", cap de tânără fată, o "Domnişoara Pogany", descrisă ca o "copie după varianta din 1913", lucrarea de studenţie bucureşteană de secol XIX a lui Brâncuşi, "Vitelius", şi un "Ecorşeu", singurul întreg. Brâncuşi, în România, îi zicea "Jupuitul", acestei creaţii din ghips colorat. A apărut şi un "Scaun", de lemn, creaţie mai mult de meserii, decât de arte.

Cât despre bani, Brâncuşi rămâne ce a fost mereu, artistul român care a reuşit cele mai mari preţuri la marile licitaţii internaţionale. În mai 2018, la o licitaţie de top a casei Christie's, ţinută la New York, "La jeune fille sophistiquee (Portrait de Nancy Cunard)", o sculptură în bronz strălucitor aurit a lui Brâncuşi, s-a dat cu 71,2 milioane de dolari. Este cel mai mare preţ obţinut pentru o lucrare de Brâncuşi, cel mai mare preţ obţinut de vreun român pe piaţa de artă.