PLASAMENTE ALTERNATIVE Certitudini ale viitorului luminos

Românii au decis, Adrian Ghenie a fost votat, cam 50 %, drept cel mai de succes pictor român. Recent, el ne-a rugat să nu îi mai numărăm milioanele, dar tot a câştigat votul. Deşi tânăr, unii îl acuză că e bătrân şi depăşit, cu priză la semidocţi, alţii ştim că e tânăr şi se mişcă natural direct pe cele mai mari scene ale pieţei de artă. Şi e singurul care propune un program coerent, pragmatic. Pe locul doi vine Grigorescu, Nicolae Grigorescu, cu vreo 20%. Tradiţionalist, cu o istorie lungă şi bogată, pare depăşit şi neadaptat. A pierdut mult teren pe o piaţă pe care o domina copios, dar acum nu o mai înţelege. Surprinzător dar uşor de bănuit, pe locul 3 vine Laura Covaci, tânără şi impetuoasă, plină de mistere, cu accente străine, ne vorbeşte despre secretele noastre şi ne hipnotizează într-atât încât vreo 10% au ales-o de la prima apariţie pe piaţă. La mică apropiere se află o apariţie puternică, zgomotoasă, provocatoare. Gorzo, deci, apare şi şochează. Unii spun că în scurt timp va dispărea spre alte zone mai luminoase şi mai mănoase dar, până atunci, a luat vreo 6% din plăcerea publicului. Din aceeaşi ramură tradiţionalistă ca şi Grigorescu s-a ridicat şi Petraşcu, tot cu 5+-6 % şi el. Unii zic că e un scor bun, care îi permite ca, alături de Ghenie, să sus-ţină o simeză grea, complicată. Ultimul care a încăput în acest clasament plin de inocenţă şi total al pictorilor din viaţa noastră vorbeşte neinteligibil şi este mereu nemulţumit. Vine de dincolo de munţi, şi cum această lume este prea puţin cunoscută celor din Bucureşti, unde se centralizează, totuşi, reacţia publicului larg, o luăm ca pe o notă exotică, gata mereu să se bage în faţă.

Nu au prea rămas pe dinafară nume importante, ca alte dăţi. Acum totul este linişte şi lumină de zici că vine Crăciunul, nu alta. Cum, chiar vine? Vin, sărbătorile vin/ Rom şi ţuică, cum ar zice cunoscutul eseist şi estetician Mo, într-una dintre intervenţiile sale înregistrate de la Cluj. Scadenţa aceasta vine la 4 ani odată, iar sincopele nu pot fi anticipate. Noi avem în cap o retrospectivă a anului, de fapt. Or, tot anul, noi am vorbit de "Cuminţenia pământului" şi acum ne gândim cine să fie Brâncuşi în parabola noastră. De fapt, nu Brâncuşi, "Cuminţenia pământului" de-a dreptul. Nu, nu este cel niciodată ales, ci celălalt, prietenul lui. V-aţi prins? Nu? Ghinion, nu mai insistăm.

Aşadar, anul Brâncuşi a fost dominat de epopeea tentativei de achiziţie a sculpturii brâncuşiene "Cuminţenia pământului". Piesa unică, deosebită, genială. Nimic din ce s-a petrecut aici nu pare a fi normal la cap. Iar sosul generos care a umplut cadrul a fost starea de penibilitate ce pare a fi fost scoasă la licitaţie şi s-a supralicitat. Nici Oana Zăvoranu, care, se pare, i-a pozat lui Brâncuşi pentru tăcuta făptură a lumilor paralele, nu a beneficiat de atâta publicitate. Chiar şi liderii propagandei dinainte de '89 ar fi fost încântaţi de unele sloganuri utilizate în timpul campaniei. În rest, toată lumea a vrut să fie genială, branşată, mondenă, citită. Marea pierdere este faptul că penibilul ce a înconjurat subiectul nu ne-a permis să îl desluşim, să îl cunoaştem şi să îl iubim pe Brâncuşi, aşa cum merită marele nostru compatriot. Foarte puţine noutăţi s-au adăugat la zestrea noastră de cunoştinţe despre Brâncuşi.

Scena culturii oferă infinite subiecte şi spaţii de discuţie, dar să rămânem acolo unde suntem şi ne simţim bine, în mijlocul pieţei de artă. Nu a fost un an mai bun, dar a fost mai sobru, mai serios. De fapt, cam aşa sunt şi oamenii, mai încrâncenaţi, mai preocupaţi, atenţi la diferite alte scene şi rareori amintindu-şi de lucrurile frumoase pe care le-au îndrăgit. Una dintre scenele la care ne-am tot uitat este cea politică, unde am avut, în acest an, două festivaluri de amploare, la nivel local şi parlamentar, bine că măcar preşedinte avem, de doi ani.

Casele de licitaţie au supravieţuit, parcă au prins şi un pic de cheag. Numai ele ştiu cum, că practicile şi atitudinile nu prea permit optimism. Puţini mai cred că vânzarea şi cumpărarea de obiecte de artă poate fi o super-afacere, un tun, poate singurul. Soarta este încărcată şi de reglementările ezitante, neclare, unele inspirate de prestaţii din vremurile comuniste ce fac din deţinătorul sau comerciantul de lucrări de artă un infractor prezumat. Această evoluţie, sau mai degrabă lipsă de evoluţie, împiedică maturizarea pieţei şi a imaginii pieţei de artă, dar şi comunicarea sa cu medii externe de profil. Adică să ne bage şi pe noi alţii în seamă, iertată fie-mi renunţarea la limbajul specializat. În acest an, Adrian Ghenie a apărut şi pe scena româ-nească, dar preţurile sunt departe de scorurile realizate la Londra, New York sau Hong Kong. Este drept, lucrările sunt mai mici, mai vechi şi nu în stilul care l-a impus. Anyway, it's a Ghenie! La Hong Kong, la licitaţia Phillips pe care o anunţasem, un Elvis cu alaindelon cu guler alb, imaculat, dar un bot roşu de parcă s-a jucat de-a chupacabra toată noaptea, s-a dat cu 5.480.000 dolari hongkonghezi. Cred că de aia nu s-a vorbit de vânzare, că nu s-a ştiut cât înseamnă asta în euro. La o cotă de 0,123 euro la un firfiric asiatic aflăm că sângerosul portret fu vândut, de fapt, acum vreo trei săptămâni, cu 679 de mii de euro. Prezentarea de la HK ne spune direct că Ghenie lucrează ca Francis Bacon, că s-a născut în România, a locuit, un timp, în Transilvania, iar tatăl său a fost dentist şi securist (... his own father played a number of roles - he was a dentist, active in Romania's secret police ,...).

Un Ghenie va fi propus şi pe 20, la Artmark. E mic, dar nu este rău. De fapt, toată licitaţia din 20 este una de rupere a buzunarelor, cu oferte de care nu ne putem lipsi, la preţuri ce ar putea părea mari, dar statistica zice că sunt accesibile. La Alis ni s-au propus tot anul piese pe care le putem lua şi pentru simplul fapt că ne plac şi nu intrăm în faliment pentru asta. Duminica asta, ca pe vremuri, se ţine o altă vânzare la Alis. La Gold-art, unde s-a produs o preluare de acţiuni şi activităţi, care le permite soţilor Ghilduş să îşi mai tragă sufletul, tânărul şi impetuosul Cristian Anghel vine cu idei din zona pur financiară. Şi cum, în decembrie, ne apucă cheful de revoluţie, poate iese bine, de această dată, la Goldart se propune un fel de joc serios, inspirat de fondurile de investiţii. Pe etichetă scrie despre vânzări private cu un gheşeft garantat de 15% pe următorii 3 ani. Oferta se va găsi într-un catalog care va veni din 2 în 2 luni să ne facă poftă cu un nucleu dur de 50 de oferte, nu mai ieftine de 250 de euro şi nu mai scumpe de 5 mii. Să vedem, să scriem şi să citim!