PLASAMENTE ALTERNATIVE Civilizaţia cărţii

Copilăria era marcată de două date importante, 15 iunie, când începea pătrimea feerică a vieţii de copil, vacanţa de vară, şi 15 septembrie, drama întoarcerii la şcoală, momentul când îţi dai seama că viaţa e nedreaptă, că au trecut prea repede trei luni, că trebuia să fim avertizaţi, cam pe la 1 septembrie, că fericirea avea să se epuizeze, în curând. Nu cred în poveştile cu nerăbdarea de a te întoarce în bancă, să îţi revezi colegii, să povesteşti ce ai făcut în vacanţă, de a te reîntâlni cu profesorii pe care îi iubeai enorm, să primeşti noile manuale, să simţi că ai crescut un an, că eşti mai mare.

Să fim serioşi, nimic nu se compară cu libertatea, oricum s-ar manifesta ea. Şi înainte de 1989, dar şi acum, la atâta timp de atunci, când mentalităţile didactice au supravieţuit incredibil, şcoala era un sistem de coerciţie, învăţătura nu se baza pe descoperire, pe interes intelectual, ci pe obligaţie şi pe o competiţie vecină cu bullyingul oficial. Cine ar prefera libertăţii de program şi de opţiune, întâlnirea cotidiană cu un sistem care, oricât de simpatici ar fi fost unii profesori, şi chiar erau, se baza pe convenţii sociale rigide şi eronate.

Trei decenii după căderea comunismului ce emana aceste efecte, sistemul de învăţământ nu s-a schimbat prea mult. "Socialismul ştiinţific" s-a transformat, la Revoluţie, în "Democraţie", care era predată de aceiaşi specialişti în gândirea secretarului general şi politica partidului. La ASE, în anul de graţie 2000, am avut surpriza să descopăr că specialistul maximo în integrare europeană, de fapt şeful specialiştilor în integrare europeană din renumitul institut de învăţământ economic superior, era fostul şef al cenzurii comuniste, alungat din ASE, la Revoluţie, de studenţi.

Pandemia - folosiţi acest termen, că rar am auzit pe cineva să pronunţe, corect, din prima, cuvântul "epidemiologic" - a aruncat în aer tot acest balamuc. Ca să glumim în stil american, ca definiţie a haosului, în dicţionare, ar trebui trecută începerea noului an şcolar în România în 2021. Ca în criza COVID-ului, povara concretului este aruncată pe autorităţile locale. Ele trebuiau să îi carantineze şi trateze pe cei veniţi în ţară, tot ele trebuie să rezolve şi faza cu şcoala, să dezinfecteze, să ia tablete, să plexiglaseze băncile şi să mascheze copiii. Nimeni nu mă poate convinge că nu ar fi trebuit ca statul român să negocieze un contract unic pentru achiziţii de tablete, nu rămase prin depozite, ci făcute special după cerinţele profi ale statului român, şi abonamente de internet, de asemenea, speciale pentru şcolari. În loc ca marile companii să stea la coadă să prindă un astfel de contract, excesiv de onorant, ne ducem noi la diferiţi intermediari, să îi rugăm frumos, poate căpătăm un pix, un breloc, că de comision nu mai poate fi vorba, să ne vândă şi nouă nişte tablete pe care nu ştim cum le vom folosi. Şi suntem în topul vitezei internetului şi cu IT-işti care nu plătesc impozite.

De-a dreptul infernală mi se pare vestea că elevii trebuie să aducă la şcoală manualele din anul şcolar trecut, pe care nu le-au restituit, că nu au mai călcat pe la şcoală din martie. Ce fac cu ele, le dau altor elevi, după ce au stat în posibile medii virusate, nu mai puţin de şase luni? Cine a avut ideea asta ar trebui acuzat de zădărnicirea combaterii bolilor!

Este drept, la noi manualele au fost mereu o problemă. A ajuns omul pe Lună şi noi tot cu veceuri şcolare în fundul curţii şi cu manuale plimbate între generaţii, de nu mai corespund realităţii. Elveţia a intrat în ONU în 2002, dar un manual românesc o dădea tot pe afară, 12 ani mai târziu. Şi, da, au fost nenumărate situaţii când şcoala începea şi unele manuale, inclusiv Abecedarele, lipseau.

De ceva timp, ne delectăm cu speculaţii intelectualiste pe tema existenţialistă: dispare cartea tipărită dacă dă electronicul aşa buluc? Acum, manualul şcolar este lovit la temelie de situaţia creată de pandemie, de aruncare a vieţii economico-sociale în braţele internetului, salvând-o, practic. Deşi este deja o observaţie desuetă, să amintim că şcolile şi, mai ales, universităţile folosesc online-ul la greu şi de mulţi ani, în susţinerea orelor clasice, când proful stă în faţa elevilor. Noi? Nici să le tipărim la timp pe cele vechi nu reuşim, dar infestăm procesul didactic cu nenumărate "auxiliare" care nu sunt decât interese pecuniare personale cât se poate de străine de sistemul oficial de educaţie.

De fapt, tema discuţiei este cartea, cea tipărită, pentru că, într-o societate normală, tiparul îşi are locul său special. În lumea culturii, a colecţionarilor şi a celor ce citesc, cartea va fi întotdeauna o sărbătoare, o bucurie, un prieten esenţial. Pe piaţa obiectelor de colecţie, cărţile se vând bine, suferind puţine influenţe. De obicei, preţurile sunt mici, că e doar o carte! Vin din vremuri complicate, adună ani mulţi, sunt frumoase, au autografe, note manuscrise sau chiar desene în original. Şi coperţile, adevărate realizări plastice! Ediţiile sunt restrânse, altele numără milioane de exemplare, unele sunt obiecte de artă încă de la început. Cartea tipărită merge dincolo de conţinut, legat strict de textul scris, şi se adresează direct emoţiei vizuale. Prin multe tehnici, unele ştiute, altele subtile.

Anul trecut, la 30 mai, s-a ţinut prima licitaţie a unei case noi, numită clar Historic, dedicată cărţilor, fotografiilor, hărţilor, actelor, documentelor, exact oferta aceasta sensibilă, dar atât de rezistentă în timp, deşi este din hârtie, plină de mesaje, de informaţii şi mărturii. Din prima şedinţă s-a dat cu 7 mii de euro un album special, numit "Hommage de la Roumanie B Ferdinand le Grand", dedicat Întregitorului, apărut la Paris, în 1922. Este un exemplar numerotat, cu o însemnare şi autograful reginei Maria, îmbrăcat în catifea cu aplicaţii metalice. Din prima şedinţă, casa Historic face greşeala comună caselor de licitaţii şi discuţiei generale, considerând că este corect termenul de "cifru" regal.

Desigur, nu este vorba de un debut al cărţii pe piaţa de artă, ci de o casă specializată în acest domeniu. Altfel, atât Alis, cât şi Artmark au vândut, cu preţuri bune, nenumărate şi minunate cărţi. Cărţile bisericeşti sunt o piaţă serioasă, inclusiv peste hotare, şi trebuie să recunoaştem că preţurile, la noi, sunt destul de mici. În alte părţi, cărţile ating uşor preţuri de mii de euro, dolari sau lire sterline. Cărţile noastre, cu autografe de la autorii noştri, nu vor atinge preţuri însemnate decât pe piaţa românească, unde aceştia sunt cunoscuţi, neavând, practic, nicio valoare într-o lume căreia nu îi spune nimic sau nu mare lucru.

Cea mai scumpă carte din lume este Codex Leicester, după numele contelui cu acelaşi nume, care l-a cumpărat în 1719, sau Codex Hammer, după numele celui care l-a cumpărat în 1980. Bill Gates l-a cumpărat şi el, în 1994, la o licitaţie Christie's, pentru 30,8 milioane de dolari. Bill Gates nu i-a dat numele său, dar a scanat cartea, care este, de fapt, o culegere impresionantă de manuscrise ale lui Michelangelo, pe teme foarte diverse. Mai vorbim de un exemplar original din "Magna Carta Libertatum", 20 de milioane de euro, în 2007, de "Evanghelia Sfântului Cuthbert", una dintre primele cărţi din lume care au trecut pe la legătorie, vândută, în 2012, cu 13,4 milioane de euro.