PLASAMENTE ALTERNATIVE Colecţionari din toate vremurile

Cei care duc societatea înainte, acum, au în jur de 30 de ani. Nu au cunoscut comunismul. Chiar şi în timpul unei alte perioade nebune, tranziţia de la comunism la ce o fi el, capitalism, neocapitalism, postcomunism, nomenclaturo-capitalism, tinerii alfa de azi erau mici, nu au amintiri prea clare despre noroiul în care s-au scăldat rădăcinile societăţii luminoase de astăzi. Este un lucru bun, nu trebuie să fim traşi în urmă de trauma trecutului, faptul că am trecut prin comunism nu trebuie să ne împiedice să respirăm aerul curat al democraţiei, al participării la efortul internaţional al democraţiilor, să ne bucurăm că avem şansa de a fi în NATO şi în Uniunea Europeană.

Am ajuns la mai bine de 30 de ani de la Revoluţia din 1989, care trebuia să fie anticomunistă, şi nimeni din generaţia total postcomunistă nu mai ştie cine a fost Silviu Brucan, celebrul "Oracol din Dămăroaia". Ce să mai vorbim de termenele pentru atingerea democraţiei pe care ni le-a lansat atunci, în 1990, la început. A zis 20 de ani, am sărit pe el, a corectat la 30, 30 de ani în care să ajungem la democraţie. Fost comunist de esenţă stalinistă, ajuns dizident şi guru al postcomunismului capitalist, Silviu Brucan este o stafie care continuă să ne bântuie, aşa cum îi stă bine unui coşmar din cele ecranizabile în prezent.

Cu totul stă situaţia când vorbim, mai ales de pe poziţii oficiale sau autorizate, despre acele vremuri, despre oamenii care au prestat atunci, despre cum funcţiona societatea comunistă în România. Nu cred că are cineva dreptul să spună acum că nu contează ce a fost atunci, în comunism. România este departe de a fi o ţară care să fi încheiat conturile cu comunismul, care să fi făcut bilanţul şi să fi tras concluziile. Dimpotrivă, suntem cei care au continuat cu aceiaşi oameni care au susţinut comunismul şi dictatura lui Ceauşescu, ei sunt cei care au conturat societatea noastră postcomunistă.

Dacă nu luăm în calcul acţiunea conştientă a celor care au trecut din fruntea partidului comunist român direct în conducerea societăţii postcomuniste, ne rămâne o uriaşă necunoaştere şi un cras dezinteres pentru a lămuri ce şi cum a fost cu comunismul. Altoit cu poziţii care presupun exprimarea pe aceste teme, ne lovim de cel puţin o ciudăţenie de limbaj, care ne fac să ne întrebăm ce preţ să punem pe aceste opinii.

Articolele despre piaţa de artă de la noi preiau, în mare parte şi fără modificări esenţiale, decât în rău, uneori, comunicatele de presă, rare, ale actorilor din acest domeniu. Astfel, am aflat că se vor pune în vânzare lucrări din "colecţia Ceauşescu". Am crezut că este o simplă greşeală de "traducere" contemporană a celebrelor iniţiale CC, care desemnau Comitetul Central, sediul, clădirea conducerii partidului comunist, cam unde trebuia să fie biroul lui Ceauşescu în tot acest timp, cea de pe care s-a ridicat la ceruri cu elicopterul, la 22 decembrie 1989, pentru a cădea în braţele foştilor colaboratori, acum revoluţionari de top. Preluarea comunicatului de presă se face literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, eroare cu eroare, chiar şi atunci când poartă semnătura unui membru al redacţiei.

Cu ani în urmă m-am lăsat pradă imaginaţiei când se vorbea de Ceauşescu aka "Iubitul conducător" ca ctitor de colecţie. Devansam momentul începerii colecţiei familiei şi îl plasam într-un orizont mitologic, la Scorniceşti. Cam teatral, e drept, îl evocam pe Andruţa C. venind seara acasă, rupt de oboseală, îngăduindu-şi câteva clipe de mărturisire cu soţia, care culcase deja copii. Atunci, el scoate din geanta ponosită cu care mergea la muncă un colet învelit neglijent în ziare din care relevă un ulei pe pânză, dar nu o conservă de peşte învelită în şervet popular, ci un "tablou", cum scriu specialiştii, astăzi. Unul cu semnătură de pictor român clasic şi consacrat. Soţia îl privea cu drag, înţelegându-i pasiunea, cam costisitoare, e drept, pentru pictura românească. De aceea, aveau casa plină de "tablouri", care au rămas moştenire celui mai răsărit dintre copii, Nicolae, care şi el le-a dat, mai departe, tuturor copiilor săi. Şi uite aşa se face o familie de colecţionari.

Simţind pasiunea pentru arta românească a noilor lideri muncitori, comuniştii de partid şi de stat, societatea românească şi-a scos din muzee şi din casele marilor capitalişti lucrări de artă, în special nenuduri, cu care le-a decorat acestora, lideriilor comunişti, casele, birourile şi ambasadele. Revoluţia le-a produs acestora ceva deranj dar unii, cum ar fi "colecţionarii" Ceauşescu, urmaşii "colecţionarului" Nicolae Ceauşescu, le-au recuperat, ulterior, de la stat. Acum, de-a valma, colecţionarii vechi şi capitalişti, stau la vânzare alături de "colecţionarii" comunişti din topul nomenclaturii. Singurul element comun este opera de artă, creatorul lor, muncitorul din domeniul picturii.

Un prim lot din CC, colecţiile Ceauşescu, care s-a vândut în licitaţia de vară, alături de alte colecţii istorice, este un superb cap de fetiţă, de Tonitza. A fost în colecţia doctorului Leontescu după care apare în colecţia unuia dintre "colecţionarii" Ceauşescu, Nicu, fiul cel mare al lui Nicolae, nu a găsit alt nume, că rimă nu are. La Revoluţie a venit la Muzeu după care a fost scoasă de acolo prin procedura "recuperare" de Mircea Oprean, soţul Zoiei. Deducem de aici cine sunt cei care se ascund sub sintagma "moştenitorii lui Nicu Ceauşescu".

Povestea se repetă cu o pictură de Pallady, o imagine clasică a catedralei Notre Dame de pe malul de promenadă al Senei. După cum ne sugerează o pictură de la MNAR, adusă în discuţie, cam de pe unde este secţia de poliţie din filmul "Profilage", tradus la noi sub titlul potrivit dar şi inspirat de "Psihologia crimei". Povestea este identică, doctorul Leontescu, Nicu Ceauşescu Minidictatorul, Mircea Oprean Recuperatorul, dar mai aflăm, din comunicatul de presă, cum a ajuns lucrarea la Nicu: prin cumpărare de la familia fiicei colecţionarului Leontescu. Firesc, frumos, elegant, când te roade pasiunea scoţi toţi banii de la CEC şi cumperi tablouri de Pallady de la urmaşii unui colecţionar burghez. Cu atât este mai mare sacrificiul cu cât colecţionarul pasionat Nicu Ceauşescu a cumpărat un Pallady cu subiect decadent, ca Parisul, şi nu o pictură a prietenului său de nebunii, pictorul Niculescu-Mizil Serghei, contemporanul. Provenienţa celor două lucrări este dovedită de o declaraţie a deţinătorului "colecţionarul Ceauşescu" Mircea Oprean. El este de fapt moştenitor general, fiind soţul lui Zoie Ceauşescu, copilul, alături de doi fraţi, a soţilor dictatoriali Elena şi Nicolae "colecţionar Ceauşescu", despre care umblă vorba că, în viaţa profesională, erau dictatori.

Tot Mircea Oprean certifică, prin declaraţie, şi provenienţa picturii de Ciucurencu, a treia ofertă ivită din CC. De această dată, piesa nu a mai trecut pe la Nicu, ci a fost un cadou pentru sora lui, Zoia, undeva înainte de 1980. Nu ne ajută prea mult, nu ştim când a fost cadoul, Ciucurencu a murit în decembrie 1977. Important este că, spre deosebire de celelalte două, pictura de Ciucurencu este înregistrată în Patrimoniului Naţional Cultural Mobil, din 2010. E clar, loturile CC au "o provenienţă istorică tulburată", ca să cităm comunicarea. În aceeaşi lumină, deşi totul este clar, mă întreb ce ar putea însemna "estimarea conservativă" de care se tot pomeneşte.

Până ne lămurim, puneţi mâna şi faceţi-vă o colecţie, dacă vă place arta şi nu aveţi niciuna de recuperat. Cele trei lucrări s-au dat cu 42,5 mii de euro - Tonitza, 48.240 de euro - Pallady şi 26 de mii de euro - Ciucurencu, cel de Patrimoniu.