PLASAMENTE ALTERNATIVE Cu artă, despre Basarabia

Acum fix 80 de ani, sovieticii trimiteau la Bucureşti un "ultimatum" care îţi îngheţa sângele în vene, oricine ai fi. Guvernul URSS "propunea" Guvernului Regal al României "să înapoieze cu orice preţ Uniunii sovietice Basarabia", şi, la al doilea punct, "să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei". Era anexată şi o hartă cu noile frontiere propuse, adică impuse, de Stalin. Ultimatumul nu începe direct cu cererile acestea cutremurător de simple, ci cu dovada unei incredibile frustrări ce pare a fi fost trăită de bolşevici: "Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesul restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea Sovietică". Desigur, se face referire la unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, prin votul Sfatului Ţării. Nerăbdarea Moscovei era uriaşă, parcă îi vezi bătând nervoşi cu cizma în podea, numărând clipele până a doua zi, 27 iunie 1940, termenul acordat Bucureştiului pentru un răspuns la ultimatum. Ca argument ştiinţific, se susţine, aberant, în Ultimatum, că se urmăreşte "refacerea unităţii seculare a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană".

Ce este de făcut, ne-am întrebat atunci, după modelul Lenin, liderul devenit moaşte al aventurii sovietice. S-a întrunit Consiliul de Coroană în care a fost evocat, ca o certitudine înspăimântătoare, conflictul militar, despre care, totuşi, nu se spunea nimic în ultimatum. În a doua întâlnire, cea din 27 iunie, s-a şi votat. Doar şase au fost împotriva cedării: Nicolae Iorga, cu vehemenţă, Victor Iamandi, politician liberal, ucis de legionari la Jilava, în 1940, Silviu Dragomir, teolog cu studii la Chişinău şi istoric care a învăţat la Viena şi Moscova, cu un "stagiu" la Sighet, istoricul academician, Ştefan Ciobanu, cunoscut luptător pentru Unirea Basarabiei cu România din 1918, juristul academician Traian Pop, şi Ernest Urdăreanu, Mareşalul Palatului Regal, apropiat al lui Carol al II-lea. Momentul era, într-adevăr, cumplit. Deşi eram aliaţii germanilor, din partea lor nu ne aşteptam la vreo susţinere împotriva sovieticilor, ci, dimpotrivă, ştiam că există o iubire maximă între Hitler şi Iosif Stalin, nicidecum Josef, cum apare într-un actual catalog de licitaţii. De fapt, peste două luni, Germania va susţine, cu un diktat, pretenţiile hortyste asupra României, un alt ultimatum, venit, de această dată, din partea unor aliaţi alături de care aveam să trecem Prutul în iunie 1941. Cu câteva zile în urmă, capitulase Franţa, şi nu trecuse încă anul de când Germania şi URSS îşi împărţiseră Polonia, manu militari.

Fără niciun sprijin, în plin război mondial, regele şi guvernul său au hotărât să se conformeze ultimatumului sovietic. A început evacuarea administraţiei şi a armatei românilor, sovieticii s-au bulucit, fără răbdare, se petrec crime şi jafuri, o adevărată dramă umanitară ce ar trebui să fie mai bine studiată. Peste un an, România intră în război, alături de germani, împotriva URSS, având ca principal scop eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Nordul ţării rămânea ocupat de aliaţii hortyşti. În 1944, sovieticii "mătură" Basarabia în ofensiva lor care avea să îi ducă la Berlin. În numai patru ani, războiul devastase acest pământ şi minunaţii lui oameni care nu mai pot accepta propagandă şi agitaţie din alte vremuri.

Totul a avut de suferit în Basarabia de la raptul de acum 80 de ani. Desigur, cultura şi arta plastică nu puteau scăpa. Dimpotrivă, fiind manifestarea vie a unei personalităţi puternice, cu tradiţie, cultura basarabenilor a avut şi mai mult de suferit. Cei 22 de ani ai interbelicului de aur ai României creaseră o stare de lucruri propice dezvoltării unei vieţi spirituale intense. În biografia artiştilor basarabeni, supuşi vremurilor, vedem studii la şcoli din Iaşi şi Bucureşti, îi întâlnim la marile saloane interb­elice, implicaţi în tot ce înseamnă viaţa artistică românească.

În centrul Chişinăului dăinuieşte peste vremuri o frumoasă ecvestră care îl reprezintă, din păcate, pe un bolşevic, ajuns lider politic din poziţia de şef de bandă de jefuitori. Frumoasa statuie este opera lui Lazăr Dubinovschi, sculptor care a studiat la Bucureşti, cu Paciurea şi Oscar Han, care îl susţin la cursuri şi în trimit şi la Paris. A debutat pe simeze Ia Iaşi, fiind profesor la Bălţi. S-a dat imediat cu noua putere, instalată acum 80 de ani, iar în 1954 a creat statuia de care pomeneam, inspirată intens dintr-o mai veche repre­zentare de condottiere.

Alexandru Plămădeală a murit cu câteva zile înaintea ultimatumului sovietic, la 52 de ani, grav bolnav. Nu făcuse studii în România, ci la Moscova, înainte de 1918. După unirea cu România, vine la Chişinău şi preia conducerea actualului Colegiu de artă din Chişinău, care îi poartă numele. În 1921 expune la Bucureşti, în 1923 primeşte Ordinul "Steaua României, iar în 1927 Ordinul "Coroana României". În 1928 este dezvelit legendarul său monument, o stâncă a românismului la Chişinău, cel în care Ştefan cel Mare ridică spre cer nu o sabie ci, crucea! Se spune că era făcut la turnătoria Rîşcanu din bronz de tun turc, capturat în 1877.

Auguste Baillayre s-a născut în Franţa, în 1879, a locuit şi în Gruzia, a studiat artele plastice la Amsterdam, St. Petersburg şi Grenoble. În 1918 se stabileşte la Chişinău, iar în 1939 devine primul director al Pinacotecii din Chişinău. În 1943 s-a mutat la Bucureşti, unde a murit în 1961. Soţia lui Auguste Baillayre este pictoriţa Lidia Arionescu, care s-a prăpădit la 43 de ani. Aveau un copil, născut la St Petersburg, în 1916, Tatiana sau Tania. Încearcă să se dedice literelor, la Paris, dar tot pictura o atrage, vine la Bucureşti, în 1936, înaintea tatălui ei, pentru studii cu Steriadi. S-a căsătorit tot cu un pictor din Chişinău, Gheorghe Ceglocoff, stabilit la Bucureşti după raptul Basarabiei de acum 80 de ani.

Un alt mare artist al României, cu o biografie fabuloasă, este George Lövendal, baron născut la Sankt Petersburg, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu un arbore genealogic cu rădăcini şi ramuri în toată Gotha europeană. În oraşul lui Petru cel Mare a făcut studiile de artă şi a venit în Basarabia chiar în timpul Primului Război Mondial. Face scenografie la Chişinău, apoi la Cernăuţi, unde, în 1928, fondează primul teatru cult de păpuşi şi marionete din România. După Cernăuţi, conduce tehnica teatrului din Craiova. Apoi vine la Bucureşti. În pictură este cunoscut pentru portretele care îi fac pe mândrii ţărani bucovineni vecini cu nobilii cei mai nobili. În ultimul timp, picturile baronului Lövendal apar tot mai des în licitaţii, dar nu la preţurile pe care le merită.

Sunt mulţi artiştii basarabeni excepţionali care au trăit sau doar s-au născut în România. Glebus Sainciuc este chiar din Chişinău. În anii '90 era o personalitate artistică extrem de iubită de basarabeni, mai ales de poeţii primei republici moldoveneşti post-sovietice. Cine îi vizita atelierul trebuia să deseneze ... o vacă, şi nu pleca fără un desen de Gleb. Fiul său, Lică Sainciuc, făcuse, atunci, desenele de la "Albinuţa", cartea scrisă de Grigore Vieru spre minunata încântare a copiilor care nu "precăutau" dacă sunt români sau nu. Mama lui Lică şi soţia lui Gleb este pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu, care, în octombrie, va rotunji o sută de toamne.

Sunt multe de spus despre Basarabia, oamenii săi şi viaţa lor. Istoria oamenilor este foarte interesantă şi, când vorbim de pictori şi sculptori, devine o adevărată artă.