PLASAMENTE ALTERNATIVE De la una, la altele

Se pare că a fost ridicat sechestrul de pe lucrările de artă pe care un procuror cu nume biblic vroia să le vândă, din pasiune. Din câte îmi amintesc, acesta era singurul reproş, că vrea să vândă pictură şi nu are voie. La un moment dat, "societatea civilă" voia să facă o expoziţie cu lucrările sechestrate, de la procuror dar şi de la ministrul fost primar, care voia şi el să vândă pictură. Din toate acestea reţinem onoarea nereperată a comerţului cu artă. Şi nici simpla deţinere nu se simte prea bine. Dacă nu mai sunt sub sechestru, lucrările de pictură aflate în mijlocul vreunei proceduri judiciare nu vor mai putea fi expuse în vreo simeză de oprobriu, dar nimic nu la va împiedica să apară în licitaţii. Depinde ce va apărea în catalog, "delicată operă de artă, aflată temporar sub sechestru", "pictură bestială ce a figurat în celebrul dosar de corupţie cu cimitirul" sau "operă de artă mult mai ieftină ca preţurile vehiculate în presă şi care a mai fost expusă în ziduri".

Cataloage aparte a pregătit Armark pentru "rafala" de licitaţii pregătită mai spre sfârşitul lunii. Într-un chenar, în "capul" ofertei, se vorbeşte despre artist şi se arată recordul său individual. Oferta este de excepţie, iar diferenţa de multe ori însemnată dintre preţul de pornire şi recordul de autor te împinge din spate. Una dintre licitaţii oferă direct "Top 100 mari maeştri ai artei româneşti". Leon Viorescu porneşte de la o evaluare minimă de 900 de euro dar, în 2011, s-a vândut cu 15 mii de euro. În acelaşi an şi tot la Artmark, Alexandru Moscu s-a dat cu 20 de mii de euro, iar acum, "Flori de măceş în glastră" vrea cel puţin 700 de euro, dacă nu se va porni de la mai puţin. Este drept, pictura recordmană este mare, cu două nuduri feminine bine făcute, în timp ce glastra din micuţa pictură de mai sus este de fapt o cană de pământ, din care beau drumeţii pe la hanuri, cum bine observa colegul Omar Khayam, şi nu Haysam. Colegă de pagină cu glastra-cană a lui Alexandru Moscu este o altă ulcică de pământ, tot cu flori, de Rodica Maniu. Estimarea ei minimă este mai generoasă, merge la dublu, 1,4 mii de euro, dar recordul rămâne la 20 de mii de euro, cum a fost stabilit anul trecut, în 2014.

În 2011, însă, a fost stabilit şi recordul personal al lui Ipolit Strâmbu, tot 20 de mii de euro. S-ar putea să vă amintiţi lucrarea, un grup de patru femei la o masă într-o grădină, prilej de a aşeza lumina crudă pe feţe, pe masă, pe ceaiul auriu. La fel se petrec lucrurile în grupul de trei femei la o masă, în interior, lumina venind nu de la răsărit sau chiar de la soare, ci de la o lampă cu frumos abajur. Spre deosebire de scena anterioară, ce se petrece în aer liber şi a costat 20 de mii de euro, oferta recentă speră un minim estimat de 4,5 mii de euro, iar lumina, artificială, pluteşte pe feţe şi pe mâinile ce ţin înfrigurate cărţile de joc. În licitaţie mai este o ofertă de Ipolit Strâmbu, din lumea aceluiaşi joc de lumină care l-a preocupat pe artist. "În grădină" este imaginea unei femei cu lucrul de mână exact acolo unde trebuie să fie, în mână, după cum îi este şi titlul, scena fiind învăluită în lumina cernută a grădinii. Este estimată la 3,5-5,5 mii de euro şi vine din colecţia unui rameur neamţ din România. A existat o vreme când nu numai artiştii germani găseau de lucru la noi, ci şi rameurii.

Emil Volkers e şi el străin, chiar german, a murit acum 110 ani şi apare des în licitaţiile Christie's, acum şi la Artmark. S-a dedat intens la ceea ce catalogul numeşte "pictură de cai", un termen rar şi nou care ar trebui să desemneze preferinţa artistului pentru reprezentarea calului în pictura sa, fie în toată splendoarea animalului, fie cu vreun rege sau militar în spinare. Recordul personal şi mondial de acolo îi vine, de la o scenă cu mai mulţi cai ce cară în spate militari, doi dintre ei mai în faţă. Primul este Wilhelm I, iar un pic mai în spate vine fiul său, după cum spune şi titlul piesei. Lucrarea a fost vândută la Christie's în 1986, cu echivalentul a vreo 17 mii de euro din zilele noastre. La o licitaţie Christie's de la Londra, în 2008, s-a vândut "Romanian peasants at the well", cu 3,750 de mii de lire sterline, care făceau exact dublul în dolari americani. Desigur, este vorba de un cuplu, el, inevitabil, pe cal, ea pe jos, lângă şaua calului şi piciorul bărbatului, purtând o catrinţă de excepţie, în spate fiind o fântână cu roată.

Ar mai fi o "românească", dată acum 10 ani la o casă de licitaţii mai puţin cunoscută, Lempertz pe numele ei. Era estimată la vreo 2 mii de euro şi a plecat la dublu. Acum femeia este deasupra, pe cal, purtând în spate un personaj masculin ce poate îi este copil, mic ca dimensiuni, dar matur ca expresie. Un cal-copil aleargă şi el după ecvestra în mişcare. Din partea dreaptă, ei sunt salutaţi de un grup ciudat, un bărbat entuziast, salutând cu căciula în mână, în cealaltă ţinând o pipă, pur şi simplu. În spatele lui este o femeie apatică iar în spatele ei se zăreşte un bărbat mahmur, aşezat lângă nişte pirostrii ce fumegă în jurul unui ceaun. Calul, mânzul şi catrinţele doamnelor se bucură de o realizare deosebită din partea artistului, în pictura numită "Rumänisches landvolk".

Astfel de piese precum cele cu subiecte româneşti ale lui Emil Volkers ar trebui să treacă în proprietatea statului, desigur prin cumpărarea de pe piaţa de artă, pentru a fi studiate de specialişti. Valoarea lor documentară este uriaşă. Dincolo de cai, care erau mai supli pe vremea aceea, avem o bogăţie de detalii despre români, despre chipul şi asemănarea lor, despre modul lor de viaţă, expresii şi ţinută. Desigur, nu este vorba numai de picturile meşterului neamţ, ci şi de multe alte astfel de mărturii ale unor vremuri de naştere a naţiunii şi a ideii de stat al acestei naţiuni, care ar trebui păstrate în mâinile statului, singurele sigure.

Statul poate face asta dacă îşi exercită dreptul de preempţiune, adică să plătească preţul la care s-a ajuns într-o licitaţie absolut liberă şi, indiferent de cine a câştigat numita licitaţie, să ia lucrarea. Este un fel de drept al seniorului, care respectă însă principiile pieţei, dar şi pe cele ale patrimoniului naţional. Jenă mare să vorbim despre asta, dar Occidentul îşi face o datorie din a-şi preempţiona legendele, când ajung pe piaţă. Există pericolul, la noi, ca, dacă se ştie că statul este interesat, să se ridice preţul de adjudecare. Ar fi simplu de tot, să nu ne mirăm. Dar nu am văzut aşa ceva, dezinteresul pentru cultură, artă şi patrimoniu e gros, iar procedura e doar pentru finii cunoscători, mai bine faci un studiu de fezabilitate pentru pietruirea cu dale chinezeşti a drumului de la marginea satului spre pârloagă decât să umbli cu fineţuri de artă şi cultură.

România oferă mai mult noţiunii de preempţiune. Înainte chiar de a se ajunge la licitaţie sau la oferta pe piaţa liberă, statul îşi rezervă dreptul de a se decide dacă preempţionează sau nu oferta de patrimoniu. În această fază nu avem, însă, un preţ stabilit de piaţă, se negociază direct, după cum se pricepe şi simte fiecare. Cea mai tare preempţiune încă în discuţie este cea referitoare la "Cuminţenia pământului", sculptura lui Brâncuşi rămasă prin România, deşi e din Franţa, cu piatră cu tot. A fost cumpărată de un român vizionar în 1911, a fost luată de stat prin anii '50 şi retrocedată o jumătate de secol mai târziu. Familia a oferit-o statului la evaluarea unor specialişti, de vreo 25 de milioane de euro, statul se pare că s-a oprit pe la numai 3 milioane. La banii aceştia, stadioanele în pante râd cu lacrimi de piscină olimpică închisă după deschidere, preţ de câteva sute de metri de autostradă.

Perioada de preempţiune pentru "Cuminţenia pământului" s-a încheiat acum un an.