PLASAMENTE ALTERNATIVE Despre steag, dar mai mult despre Iancu

O pictură este expusă prin mai multe oraşe din România. I se spune "drapelul de luptă al lui Avram Iancu", cu câteva variaţii, ba e steag, ba este doar al unei legiuni a lui Iancu, cert este că a aparţinut lui Corneliu Vadim Tudor şi că este scos la licitaţie în aceste zile. Proprietatea ne este garantată de justiţie pentru că, un timp, asta era o problemă. La prima sa apariţie în oferta unei case de licitaţii, în 2013, piesa a fost retrasă pentru că Gheorghe Funar, fostul partener politic al lui Vadim Tudor, contesta chiar acest drept de proprietate. Altfel spus, piesa nu ar fi aparţinut fondatorului partidului "România Mare", ci partidului însuşi. Pe atunci, nici partidul nu se ştia cui îi aparţine, lui Vadim Tudor, cum a fost mereu şi trebuia să fie veşnic, sau unui lider nou, ridicat prin muncă din rândurile partidului însuşi, cum ar fi trebuit să fie contestatarul. Inevitabil, s-a făcut risipă de vorbe grele şi invective, soarta acestei picturi bordate fiind unul dintre subiectele abordate în acest fel. "Am stat două ore pe bordura din faţa casei şi am plâns ca un cocoşat. Cum poate să spună Gheorghe Funar aşa ceva? Iată cine vorbeşte!", a spus, public, Vadim Tudor, detaliind cu o serie de acuzaţii grave, a căror tăinuire ar trebui să ne trimită la gânduri de complicitate. Şi a mai spus: "În primul rând, nu e steagul lui Avram Iancu, e un prapor bisericesc. Se presupune că e un drapel al legiunilor lui Avram Iancu. Dar nu l-am vândut. Şi chiar dacă l-aş fi vândut, care era problema? Mi-a fost dăruit mie, face parte din colecţia mea personală".

Nu ştiu cum plânge un cocoşat, de muncă sau din orice alt motiv, dar se pare că era o practică frecventă a politicianului, pre- şi post-decembrist. Ediţia din 10 iunie 2006 a ziarului "Adevărul" ne prezenta reacţia lui Corneliu Vadim Tudor la vestea că preşedintele Emil Constantinescu are de gând să îl acuze de mineriada din 1999: "M-am aşezat pe trotuar şi am plâns două ore lipit de gard ca un cocoşat şi m-au stropit cu apă şi apoi iar am leşinat".

Să revenim, totuşi, sub drapel. Sau steag, sau prapor. În declaraţia din 2013 vedem mărturia orală a proprietăţii asupra piesei în discuţiei, dar şi o informaţie care nu era solicitată cu stringenţă, cea referitoare la autenticitatea şi încadrarea ofertei. Politicianul-poet insistă să ne convingă sub propria semnătură, Alcibiade, în propria sa publicaţie, celebra "România Mare", rubrica "Săptămîna pe scurt nr. 1213 - 29.10.2013": "Acel pretins drapel al lui Avram Iancu nu a fost al lui Avram Iancu, fiind un simplu prapur bisericesc, probabil folosit de revoluţionarii de la 1848; el i-a fost dăruit Tribunului, în nume personal, iar acesta nu l-a scos peste nici o graniţă, ci l-a dat la o expertiză, pentru câteva zile. Asta-i tot". Desigur, această nesolicitată precizare venea după o respingere-lămurire, în stilu-i caracteristic, a acuzaţiei că a scos numitul drapel peste hotare. Marketingul e fericit, povestea e coerentă, depunătorul însuşi dezminte acuzaţii înalte care probabil nici nu au fost făcute, totul pentru a ţese o poveste apocaliptico-gotică în jurul piesei în licitaţie. Dar de ce taie aşa de hotărât, cu o formulă auto-zeflemitoare, craca pe care se susţinea acest eşafodaj? Oricum, în 2013 oferta a fost retrasă, probabil din cauza nelămuririlor privind proprietatea şi a prejudiciului de imagine pe care vânzarea piesei de către politician se presupune că i le-a adus. De altfel, el ascunde chiar faptul că l-a oferit spre vânzare, lansând ideea unei depuneri pentru expertizare.

În 2013, piesa se numea "steag de luptă al lui Avram Iancu, pictat, brodat cu fir de argint, raritate absolută, piesă de muzeu, 1848-1849". Era estimat la 10 mii de euro, dar a fost retras din vânzare. Licitaţia din 22 octombrie 2013, în care se făcea oferta, se numea "România Regală", desfăşurându-se în preajma zilei de naştere a Majestăţii Sale, regele Mihai. Cu siguranţă, dacă nu era scandalul cu fostul aliat politic, aflat în plin proces de preluare a partidului pe care Vadim Tudor l-a fondat, era greu de bănuit de unde ar proveni oferta, deşi era ştiută pasiunea politicianului faţă de personalitatea lui Avram Iancu. De asemenea, puţini ştiau că europarlamentarul de atunci se afla într-un teribil impas financiar.

După neaşteptata moarte a lui Vadim Tudor, aceste aspecte nu mai deranjează pe nimeni, astfel că licitaţiile în care se vând obiectele acestuia îi poartă numele. Reapare şi "steagul", la o estimare de 5 mii de euro, exact cu cât s-a dat, la prima vânzare, din 2013, un superb drapel tricolor cu însemnele domniei regelui Mihai. Noua denumire de catalog este "drapel de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu, pictat pe piele, raritate absolută, jumătatea sec. XIX". Prezentarea din catalog este absolut identică, cea din 2013 şi cea de acum. Recunoaştem, totuşi, două diferenţe: ghilimele cu care începea şi se termina textul din 2013 au dispărut în catalogul actual.

Deşi din cele două prezentări nu aflăm nimic despre lotul oferit - în 2013 nici nu ştiam că are ambele feţe pictate - o povestire aşa de frumoasă despre Avram Iancu nu poate face decât foarte bine. Avram Iancu este un personaj fabulos, a cărui studiere atentă ne dă adevărata sa dimensiune. Nu cuvintele pompoase, de propagandă comunistă, fals patriotică, ni-l relevă pe Avram Iancu, ci cunoaşterea anvergurii sale intelectuale şi a uriaşei sale strădanii, dedicată în totalitate drepturilor românilor din Ardeal, ne dă dimensiunea acestui erou al naţiunii. S-a născut în 1824 în Apuseni, într-o casă care acum este mai mult muzeu etnografic, şi a murit la numai 48 de ani. A făcut studii de drept, fiind un demn reprezentant al unei fantastice generaţii de tineri români, care a lucrat şi s-a jertfit pentru românii ardeleni. În 1848 avea 24 de ani şi lucra la Tribunalul din Târgu Mureş când a început o activitate asiduă în rândul acestor intelectuali români de mare anvergură care luptau pentru propăşirea poporului din rândul căruia s-au ridicat şi care era total lipsit de drepturi într-o Transilvanie înfeudată de jumătatea maghiară a imperiului bicefal. Iar revoluţia maghiară, condusă de Kossuth, nu avea nimic revoluţionar de propus poporului român, preferând să îl ţină, cu forţa, într-o stare de înfeudare medievală. Avocatul Avram Iancu a participat la toate întrunirile şi dezbaterile privind viitorul neamului său, dar a fost nevoit să se arate şi un politician abil, conducător şi organizator de geniu şi un strateg militar de cea mai mare anvergură.

Acum ar cam fi timpul să dăm deoparte vulgarizările patriotarde şi să citim istoria adevărată, să citim cărţile serioase, nu să punem urechea şi botul la interpretările deloc dezinteresate ale celor iuţi de gură şi tari în pretenţii. Avem multe de învăţat de la Avram Iancu, de la adevăraţii corifei ai neamului românesc din Ardeal, de la comandanţii militari ai moţilor, doar să îi ascultăm cu atenţie şi inteligenţă.